Preludiu

 

9pusld
sursa foto – internet

cafeaua cu lapte
și-un croisant cu dulceață
în dimineața asta de april
lângă cine privești zâmbind
caișii înfloriți?

 

Reclame

Umbre

 

20160403_191328
Sursa foto – arhiva personala

Mi-e primăvară și noapte și dor îmi e,
de tine mi-e dor,
dragostea mea,
dar tu ești departe,
chiar daca te simt uneori
cum îmi cutreieri visele,
căutându-mă,
privindu-mă,
atingându-mă ușor,
și nu mai știu dacă tremur
de așteptarea sărutului
sau pentru că în mâinile tale
sunt doar un fragil fir de iarbă
dansând în adierea șoaptelor care îmi spun
te iubesc…

Mi-e primăvară și noapte și teamă îmi e,
dragostea mea,
că am să mă trezesc din nou în zori
cu lacrima dorului
mângâind urma sărutului tău
pe obraji,
știind
că în lumina orbitor de verde
nimic nu poate fi la fel,
doar tu,
dragostea mea,
luminând printre umbre de dor
ca un ram abia înflorit,
și primăvară și noapte și teama și dor
îmi ești…

 

Știi…

4dd2665b9e0ab
foto – internet

A deschis larg fereastra și a  întins mâinile spre cer. Nu știa unde este și nici măcar nu încerca să îl găsească. Știa că ii simte chemarea. Un fluture i s-a rotit ușor printre degete și s-a așezat curios în palma ei. Apoi încă unul și încă unul până când mâinile i-au devenit  ramuri înflorite, tremurând în bătaia vântului, aplecându-se spre pământul reavăn să îi protejeze sufletul în care mai tremura amintirea iubirii de departe.
Știi, a murmurat ea,

Tristețea iubirilor singure
nu doare,
doar se transformă în cuvinte
pe care le citesc lăcrimând
toți îndrăgostiții lumii,
învățând
că „te iubesc”
se poate spune într-o mie de feluri,
repetat iar și iar,
până când sufletul
învață să cânte
pentru doi.

A tăcea – tăcere

21728009_1361872833910522_5048613458421449936_n
 

Tatyana Markovtseva – desen

 

Stăteau față în față și îi simțea privirile învăluind-o, de ce taci, tu nu știi că tăcerile dor, o întrebau ochii lui și ea ar fi vrut să îi vorbească, dar în mintea ei cuvintele se zbăteau lovind-o, amețind-o cu înțelesul lor ascuns, până nu mai știa dacă le-a spus cumva sau erau încă acolo, supărate ca de o vreme ea nu știa să se mai joace cu ele, doar se oglindea tăcută în ochii omului care o furase din lumea lor. Ar fi vrut să le prindă, să le ordoneze cuminți, în propoziții și fraze în care el să se vadă așa cum îl vedea ea, dar ele fugeau, ascunzându-se prin colțuri de gând să nu le poată atinge, hai descurcă-te fără noi, dacă poți, îi strigau ele și ea le simțea bucuria răutăcioasă cu care îi priveau neputința tăcerii.
Dar ele, cuvintele ei nespuse, nu știau că nimic nu poate opri sufletul să vorbească. Așa că le lăsa acolo, prefăcându-se că nu le voia, și până când aveau să se apropie de ea să o ia de mână rugând-o să le dea viață, avea să-i vorbească așa cum știa ea, prin tăceri care să îl înconjoare, mângâindu-l, îmbrățișându-l, dorindu-l, făcându-l să înțeleagă că ea era acolo, lângă el, cu el, dăruindu-i în tăcere, tot ceea ce nu îi putea spune prin cuvinte…