Qvo vadis, Domine?

2008_07_14_0_7_sculpturi-maiestrie-si-smerenie_8788
foto web-sculptura cu autor necunoscut

        Bulgării se rostogolesc cuminți, încercând să acopere goliciunea pământului cu trupul sfârtecat de răni ascunse sub maldărul de flori ofilite. Nimic nu te pregătește pentru spectacolul desfășurat în fața ta, în care chipuri cernite trec de la bocetul prelung, învăluit în perdea de lacrimi, la indicații date rapid, concis cu voce joasă și sigură ce ar putea fi invidiata de orice director de marketing, și din nou plânsul acela sfâșietor, care iți pătrunde în ultima fibra de suflet, totul repetându-se cu repeziciune, după un scenariu vechi de secole.
Și totuși, dincolo de această paradă, exista durere, o vezi și o simți în privirea celui care încearcă cu disperare să își întipărească pe retină ultima imagine a celui drag, în plânsul neprefăcut al unui copil care înțelege mult prea devreme ce înseamnă niciodată, în tăcerea mută sub care încerci să ascunzi un „de ce” fără rost.
În jurul meu oamenii vorbesc de ale lor, cine s-a măritat, cine a născut, cine a murit, lucruri multe și mărunte, ca deh, nu s-au văzut de mult, și nu se știe când se vor mai întâlni. Numai de mort nu vorbește nimeni. Îl privesc din când în când, cum sta acolo, drept, în costum de gala, cu ochii închiși parcă ar vrea să nu mai audă nimic din toată aceasta sporovăiala fără rost, în care vocile se amestecă, şoptindu-şi ușor „uite, tu, ce bine arată” sau poate doar un „vai, cât s-a schimbat”, cu mâna dusă strategic la gură, de parcă cel din sicriu i-ar putea auzi.
Închid ochii, nu ca să alung lacrima pe care o simt zbătându-se între pleoape ci doar ca să îmi amintesc toate clipele bune și frumoase trăite cu cel plecat într-o lume mai bună. Cu asta vreau să rămân, cu râsul și glumele și bucuria de a trai, cu amintirea glasului blând vorbind cu înțelepciune despre orice, de la divinitate la cum se fac treburile într-o gospodarie. Cu amintiri despre viață vreau să rămân, că despre moarte voi avea timp să aflu când îmi va veni vremea.
În jurul meu lumea tace dintr-o dată și ascultă, cu sfială parcă, veșnica pomenire ce răsună în aer cu același impact pe care ți-l lasă un Te Deum cântat într-o sală de spectacol, de parcă ar înțelege dintr-o dată pentru ce este acolo. E ciudat să spui că îți place ceva dintr-o slujbă de înmormântare. Dar o fac pentru că e adevărat. Îmi place liniștea pe care mi-o aduce această parte, faptul că atunci, în acele clipe eu, necredincioasa, mă simt dintr-o dată mai aproape de Dumnezeu.
Slujba își continuă mersul ei firesc, oamenii își reiau poveștile spuse în șoaptă, și totul se precipită, se pregătesc pentru clipa finală în care peste durerea lor, atâta câtă este sau câtă sunt dispuși să lase să se vadă, va rămâne doar aerul încărcat de mirosul unui morman de flori ce încearcă cu disperare să astupe rănile pământului. Și tăcerea. Simpla, definitiva, implacabilă.
Și atunci pentru ce tot acest teatru mai mult sau mai puțin ieftin? Cui ajută? Mortului în niciun caz. Și cu atât mai puțin celor care nu își doresc decât să îl poată plânge în pace, dar trebuie să se ferească de gura lumii. Dincolo de tristețea reală și de neconsolat a familiei și prietenilor, rămâne doar imaginea circului tot mai mare făcut în numele unui om pentru care cele lumești nu mai înseamnă nimic.
Mai arunc o privire și mă îndepărtez în timp ce în minte mi se răsucește obsedant aceeași întrebare: Quo vadis, Domine?

Anunțuri

Omul fără umbră

        omul fara umbra

          Ușa închisă cu un pocnet sec peste lacrima mea încă nenăscută… Priviri rătăcite peste amintiri încărcate de parfumul tău: o carte din care mă învățai cum să râd la glumele tale, o țigară la capătul căreia a ars iubirea ta pentru mine și, ascunsă într-un colț, umbra ta peste sufletul meu…Cum n-am văzut-o până acum? Poate aș fi înțeles mai repede cine ești și de care parte a sufletului meu stai tu cu adevarat… Și poate acum, n-aș mai încerca cu disperare să-mi caut inima rătăcită în valurile ecoului rămas în urma ușii închise cu nepăsare de tine.
          Din colțul ei, umbra ta, mă privește neînțelegând de ce o iau de mână și o împing ușor, prin ușa încă închisă, de teama că într-o zi te vei întoarce să o cauți. Și abia atunci când nu-i mai văd zâmbetul știut, las lacrimile să-mi spele sufletul de tine și de amintirea ta devenită dintr-o dată trecut, întrebându-mă cine mai râde la glumele tale cu parfum de iarbă și mare, în timp ce îți aprinde încă o țigară, fără să știe nimic…

Visând curcubeul

visand curcubeul
foto-internet

           Stăteam față în față, privindu-ne ca niște străini care dintr-un motiv oarecare sunt nevoiți să petreacă un timp împreună. Prin colțuri încă se mai furișau speriate cuvintele aruncate de amândoi într-o ceartă inutilă, pornită din senin. Acum, obosiți, ne priveam tăcuți întrebându-ne cine suntem și cum de nu mai știm să mergem umăr lângă umăr. Eu aș fi spus suflet lângă suflet, dar m-ai fi privit iarăși ca și cum nu mi-aș fi revenit după o căzătură urâtă. Și totuși, era o vreme în care amâdoi iubeam cerul, tu pentru culoare, eu pentru că visam să zbor, dar astea erau doar simple amănunte. Mă țineai strâns, de teamă să nu mă trezesc într-o dimineață fără tine, obișnuiai să-mi șoptești zâmbind, în timp ce eu mă cuibăream fericită lângă inima ta.
Încet, fără să-mi dau seama, m-am trezit uitându-mă singură la cer, tu nu te-ai săturat de atâta albastru, răsuna vocea ta tot mai grăbită și eu nu înțelegeam de ce nu-mi mai găseam locul, de ce simțeam privirea ta trecând prin mine ca și cum aș fi devenit dintr-o dată străvezie ca geamul prin care te priveam cum treceai nepăsător, fără să vezi mâna mea rămasă întinsă într-o mângâiere pe care nu o mai doreai.
Te priveam și mă întrebam când șoaptele de iubire au devenit tăceri sparte din când în când de vocile noastre rele, otrăvite de săgeata neîncrederii ivite între noi. O vorbă spusă în vânt, de cele mai multe ori la nervi, atunci când autocontrolul își închide pentru o clipă ochii, îți poate dezvălui dintr-o dată, crud și dureros, adevărul ascuns până atunci sub lumina unui zâmbet. Doar că între noi, fără ca nimic să ne dea vreun semn, undeva se produsese o ruptură de nereparat, iar zâmbetul de mult nu mai ascundea nimic.
Și dintr-o dată, fără să iau în seamă privirea ta rece și străină, m-am ridicat și am plecat fără să mă uit înapoi la locul din care, orbită de albastrul iubirii noastre, nu văzusem niciodată cum arată curcubeul.

Insomnii

insomnii

Mi-e frig de atâta uitare
şi, așezată incomod
pe pervazul ferestrei cu vedere la tine,
visez la o noapte fără gânduri,
învăluită în căldura uitată
a somnului
rămas în brațele tale
când, amețită de prea mult
ă dragoste,
m-ai lăsat sa dansez goală
în lumina zorilor
pe ritmul, ucigător de monoton,
al plecărilor tale…

Ca fumul de țigară

 

      Ca fumul de tigara

       – Tu nu te-ai săturat de atâta vorbărie fără rost? – l-a întrebat arătând cu o mișcare ușoară spre televizorul unde câțiva oameni discutau cu importanță despre tot si toate.
– Dar tu nu te-ai săturat să taci?
         A tresărit și cafeaua s-a împrăștiat pe masă. Fir-ar…lăsă să-i scape printre dinți, în timp ce îl privea mirată.
         – De unde ai mai scos-o și pe asta, când eu tot timpul am ceva să îți povestesc?
       Se opri brusc și prin fața ochilor îi trecură, ca filmate cu încetinitorul, imagine dupa imagine, diminețile lor in doi: cafeaua aburindă, fumul de țigară, ziarul de dimineață și vocea ei, mereu a ei, povestind întâmplări din ziua care a trecut.
– Mereu îți povestesc… a șoptit ea iar, ca pentru sine, ștergând cu grijă cafeaua, privind-l ca și cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară .
      – Ai spus ceva? Că nu am fost atent… Vocea lui mirată s-a strecurat prin fumul de țigară, transformând dintr-o dată totul în tăcere. Nu… cred că mi s-a părut, concluzionă el aruncându-i un zâmbet, și a continuat să citească fără să vadă cum în ochii fetei din fața lui mureau încet toate poveștile lumii.

Dorurile nu mor…

Plant-cup_1_grande

Nu am mai vorbit de mult…
În cana de ceai au crescut arbori
de care sufletul meu a rămas agățat
ca o haină veche
la care nu poți să renunți,
zbătându-se sub o ninsoare
rece și fără culoare
ce plutește stingheră de jos în sus
ca umbra unei păsări ucise.

Doar tăcerea pare aceeași,
privindu-mă în ochi,
așa cum tu nu ai făcut-o niciodată
așezându-se fără grabă între gândurile noastre
ce șoptesc sacadat,
ca toaca bătută la ceas de seară,
te iubesc,
te iubesc,
te iubesc…

Știi, dorurile nu mor niciodată…