Ultimii cocori

sursa foto-internet
sursa foto – internet

 

De ce vrei tu
să te învăț zborul cocorilor,
mă întrebai râzând,
și mă luai de mână
și îmi vorbeai despre dragoste,

iar sărutările tale
aveau gust de toamnă,
amețindu-mă
ca mustul din carafele de lut
lăsate pe mese,
când ne plimbam
prin parcuri prăfuite de timp.

Târziu,
când cocorii au plecat,
nu știu cum,
tu ai devenit dintr-o dată
unul dintre ei
și întinzându-ți aripile,
fără să privești o clipă în urmă,
ți-ai ocupat cuminte locul,
dispărând
în zarea încă albastră,
lăsându-ți cuvintele
la mine în suflet.

Într-un parc mic și pustiu,
pe o bancă veche
eu încă te mai aștept,
dar privesc cu tristețe
cum frunze tivite de brumă
ascund încet cărările
pe care ți-am scris într-o zi
poveștile
și mă tem că fără ele
tu n-ai să mai știi drumul
spre mine
ca să poți să te întorci.

Publicitate

Fapt divers

sursă foto – internet

Despre moarte numai de bine,
doar despre viață nu știu mai nimic.
Aseară mi-am jucat la ruletă
ultimul vers.
Am câștigat.
Acum, privesc în jurul meu
cum oamenii trec obosiți,
ascunzându-și fețele
sub o mască de indiferență,
și pavez drumul spre iad
cu cele mai frumoase cuvinte
fără ca nimeni să vadă.
La o margine de trotuar,
de sub pavajul proaspat pus.
câteva flori albastre de nu-mă-uita
își înalță sfidător corola
sub pașii tot mai grăbiți
spre nicăieri,
în timp ce la știri, o voce oarecare,
face un anunț de ultimă oră:
ieri, spre miezul nopții,
ruleta s-a sinucis.

Cum spuneam,
despre moarte numai de bine,
doar despre viață nu știu mai nimic..

Pași pe nisip

sursa foto – internet

Priveam urma pașilor pe nisip
unduindu-se ca într-un dans,
urma ta
înlănțuind-o strâns pe a mea
de teamă că valurile geloase
o vor fura să o ducă în larg,
urma mea
dansând fericită,
fără să vadă ceasul spart al clipei
ce se visa zbor nesfârșit
peste curcubeu,
și lângă ele marea
fredonând un andante fără sfârșit,
ocolindu-le cu grija mamei
ce-și veghează pruncii.

Când m-am întors spre tine
tu nu mai erai,
doar glasul tău purtat de vânt,
se auzea tot mai încet
și tot mai îndepărtat
spunând că mă aștepți
pe o plajă fierbinte
de la capătul lumii
pentru ultimul capitol
al poveștii noastre
în doi.

Numărând tăceri

A Dream – Monika Luniak

Într-o zi ca oricare alta
vei primi o carte poștală
pe spatele căreia nu va scrie nimic,
pentru că, nu-i așa,
ce poți scrie despre o iubire
care a fost atât de mare
încât lumea toată ar fi încăput în ea
fără ca măcar să știe,
o iubire
care a ars molcom și trist
fără să lase în urmă
nici măcar un gram de cenușă,
atât cât să pot merge într-o seară
la malul mării,
să o arunc în valuri
și să-i murmur încet
cântecul meu de lebădă.

Și cu toate acestea,
dacă într-o zi oarecare
vei primi o carte poștală
pe care nu va scrie nimic,
tu să știi că sunt eu
și încă te mai aștept
pe spuma unul val,
numărând fără grabă
tăceri.

Promisiunea

A deschis încet ochii, dar lumina din jurul ei era grea și apăsătoare, de un alb prăfuit. Simțea cum albul acela o apasă pe pleoape, pe piept, pe brațe, de parcă aș fi îngropată într-o mare de nisip, s-a gândit, încercând să se elibereze din strânsoarea străină care nu o lăsa să respire.
– Nu te înțeleg, doar ziceai că nisipul este o lume fermecată, cu castele care ascund câte o poveste în fiecare turn.
A tresărit. Nu o văzuse. Fetița, cu funde mari și roșii și o rochiță cu buline, care o făceau să semene cu o floare, stătea pe un pat langa ea, legănându-și picioarele, privind-o cu seriozitate.
– Cine ești, a întrebat încet, în timp ce se gândea că nu are ce căuta un pat acolo, ca și cum un copil ar fi un lucru firesc, ar fi vrut să adauge, dar fetița nu i-a răspuns. Începuse dintr-o dată să cânte, privind-o cu ochii ei mari, care i se păreau atât de cunoscuți. De unde să o cunosc, când eu nici măcar nu știu unde sunt, și pe urmă, toți copiii au ochii mari…
– Da, dar ai mei sunt mai frumoși, nu-i așa, a spus ea, continuând să își legene picioarele înainte și înapoi, ca un pendul.
Ar fi vrut să îi zâmbească și să îi spună că are dreptate, dar buzele refuzau să o asculte.
– Hai să numărăm stelele, a auzit-o spunând dintr-o dată. Uite, una, două, trei…
– Stele? Unde vezi tu stele, eu nici măcar nu îmi dau seama dacă e noapte sau zi, să nu mai vorbim că nici măcar nu știu unde sunt, și tu vrei să le număr…
– Vezi, iar m-ai încurcat, nu ești atentă deloc, acum trebuie să o luăm de la capat. Dar știi ce, numără tu, numai să ai grijă, să le numeri încet, cu voce tare, privind-o pe fiecare în parte, ca și când ar fi cea mai importantă, pentru că altfel se supără și se amestecă între ele și niciodată nu ai să știi câte sunt.
Fetița o privea serioasă, ca un om mare s-a gândit ea, ca și când număratul stelelor ar fi fost cel mai normal lucru din lume.
– Dar tu știi câte sunt?
– Bineînțeles, poate am să îți spun și ție dacă nu te descurci, i-a răspuns ea.
Și atunci le-a văzut, mici și strălucitoare, umpleau totul în jur, învăluind-o, chemând-o într-o lume pe care nu o știa, și a strâns ochii, simțind cum o cuprinde o frică ciudată, împiedicând-o să respire, spune-mi tu, eu nu am să reușesc niciodată, sunt atât de multe, a vrut să îi spună, dar vocea i-a sunat străină, de neînțeles, de parcă ar fi zgâriat-o, și pentru o clipă, nimic nu a mai contat.
– Cum vrei tu să numeri stele, dacă închizi ochii?
Ar fi vrut să privească în jur, dar cumva știa că peste tot e același alb impersonal, fără nici o culoare. I-a venit în minte câmpul de maci pe care îl văzuse odată. Erau atât de frumoși încât începuse să plângă și nici acum nu înțelegea de ce o dureau ochii de atâta frumusețe. Frumusețea nu ar trebui să doară, doar dacă știi că o vezi pentru ultima dată, i-a trecut prin minte un gând fugar.
– Eu am plecat, a auzit lângă ea vocea cunoscută de acum și a încercat obosită să își întoarcă privirea spre fetiță. O simțea din nou serioasă. Mă așteaptă mama și tata, le-am promis că mă întorc repede și o promisiune trebuie ținută, tu mi-ai spus asta. Tu nu ai părinți care te așteaptă?
– Când ți-am spus… dar s-a oprit. Lângă ea nu mai era nimeni. I se făcuse cald, prea cald, nu simțea nici o adiere, doar gustul acela de nisip, nu nisip, nisipul are gustul poveștilor, parcă așa îi spusese fetița aceea ciudată care îi vorbea de parcă se cunoșteau dintotdeauna. Sigur că am părinți, și-a șoptit, și fără să știe cum, dar poate că nici nu era nevoie să știe, poate ca tot ce trebuia să facă, era să lase lucrurile să se întâmple, a simțit mâna mamei cum îi mângâie fruntea, deși lângă ea nu era nimeni, cel puțin de asta era sigură, și căldura nu i s-a mai părut așa apăsătoare, ca și cum, printr-un ciudat joc al hazardului cineva o dusese acasă. A rămas cu ochii închiși, dorind să se mai bucure de imaginea mamei, care făcea să dispară senzația de sufocare pe care i-o dădea albul din jur, niciodată nu îi plăcuse culoarea asta, ea iubea culorile vii, așa cum avea marea la răsărit, s-a gândit fără să știe de ce, poate gustul de sare și nisip care nu voia să dispară era de vină.
– Deci recunoști că nisipul este o poveste, a auzit vocea care, acum își dădea seama, îi lipsise. Când apăruse? Nu mai avea fundițe, părul i se mișca în voie și crescuse, ceea ce era ciudat, pentru că de abia plecase. Nici măcar nu a încercat să înțeleagă. Fetița care nu mai era fetiță, o întreba ceva dar în jur lucrurile parcă începuseră toate să vorbească și ea nu mai reușea să audă nimic.
– Tu iar nu mă asculți. Te-am întrebat ce este dragostea. Este ca o poveste cu fluturi?
A zâmbit. Uite că pot să fac asta, s-a mirat ea.
– Da, o poveste care de fapt nu e poveste… Brusc a simțit miros de pământ reavăn și inima a început să îi bată repede, poate prea repede, și ei i se părea că zboară, ca și cum scăpase în sfârșit din închisoarea aceea în care lucrurile nu aveau nici o noimă. Se simțea ușoară, durerea încetase și în jurul ei apăruseră iar stelele, trebuie să le număr, asta este foarte important, așa mi-a spus, una, două, trei… zece… cinsprezece… hei nu vă mai jucați, nu o să mai știu câte sunteți, dar stelele nu o ascultau, deveniseră umbre care se țineau de mână dansând în jurul ei, și ea din nou s-a simțit pierdută și frica a revenit, de data aceasta o simțea altfel, ca și când știa că are ceva de făcut și nu mai are suficient timp, promisiuni uitate și întrebări la care nu a răspuns, locuri pe care nu le văzuse și încă ceva, da, povești, multe povești pe care nu înțelegea încă de ce trebuia să i le spună fetiței care acum număra cu ea stelele și îi repeta la nesfârșit numele, ce ciudat, nu i-am spus niciodată cum mă cheamă, întoarce-te la mine, îi auzea vocea care acum nu mai era cristalină ca apa aceea de munte unde o ducea mama în fiecare primăvară, privește-o bine, ea îți va arăta mereu drumul, dacă eu nu voi putea să o fac, îi spusese mama, cum nu se gândise până acum la asta, s-a întrebat mirată, vocea fetiței devenise o șoaptă ca un plâns fără lacrimi, întoarce-te la mine, nu mi-ai povestit despre fluturi și nu mi-ai arătat cum să fac castele cu turnuri în care poveștile nu mor niciodată, nu m-ai învățat cum să cresc să fiu…tu.
Cuvintele creșteau în jurul ei, timpul se dilata rotindu-se și ea a încercat să se agațe de vocea aceea mică și speriată ca de un colac de salvare, trebuie să ajung la ea să o întreb cine este și iar a simțit umbre care dansau în jurul ei și umbrele au căpătat brusc formă de oameni și ea a știut cumva că s-a întors și chiar dacă totul în jurul ei era alb, nu i se mai părea așa de apăsător, dimpotrivă, avea în el toate culorile lumii.
– Bine ai revenit, a auzit ea, și a deschis ochii, spre glasul care avea ceva din vocea fetiței, dar nu a văzut decât doi ochi zâmbind din spatele unei măști, ne-ai speriat, știi?
În jurul ei era o mare de aparate și ea a simțit că poate să respire în voie și a zâmbit iar, ca și cum ar fi auzit o glumă, știu, acum știu, dar nu mai fac a răspuns întorcându-se spre fetița care râdea lângă ea, vezi, avem același răs și am atâtea lucruri pe care ți-am promis că ți le arăt și promisiunea e promisiune, nu-i așa, a mai șoptit lăsându-se să alunece încet în brațele unui somn adânc și odihnitor.
Știa, fără ca nimeni să îi spună, că își găsise drumul spre casă.

Portofino

Portofino – foto din arhiva personală

În primăvara asta,
totul îmi amintește de tine,
marea, valurile
și portul vechi din Portofino
în care îmi promiteai că mă aduci
să alergăm desculți pe nisipul cald
ținându-ne de mână,
tu să mă săruți
și să îi strigi mării
că sunt cea mai frumoasă femeie,
iar eu să îți desenez
apusuri colorate
și-apoi să ne urcăm într-o barcă mică
și să plecăm pe mare
sub ochii pescarilor mai bătrâni ca timpul…
Dar tu, doar amețeai cu cuvinte dulci
o fată care voia să te creadă,
și nu știa că nu ai fost niciodată acolo,
să vezi cum strălucesc în apus
casele colorate ce se oglindesc în valurile
care mângâie țărmul
unde nisipul s-a ascuns demult în mare
și doar bărcile se leagănă cuminți,
nu ai mers niciodată pe străzile înguste
însuflețite de larma negustorilor
și nici nu ai respirat aerul curat
din golful unde uneori vin să se joace delfinii.
Astăzi,
mă plimb singură prin  portul vechi
fără să găsesc nimic din ce îmi spuneai
în vremea în care mai credeam în dragoste
și nu înțeleg de ce
încă mă înfioară amintirea glasului tău
când aud oameni necunoscuți
care își beau cafeaua în Piazzeta
povestind, cu ochii pierduți în larg,
despre zilele în care alte iubiri
se înfiripau și mureau
acolo, sub soarele cald din Liguria,
în frumosul Portofino.

Între ploaie și vânt

foto – din arhiva personala

Ca într-o rochie de mireasă
mă învăluie tăcerea ta
căutând cuvinte pierdute
din vremea în care ne iubeam
printre anotimpuri.
Tu îmi făceai aripi din vise,
eu mă jucam de-a v-ați ascunselea
prin gândurile tale,
și eram ploaie
și erai vânt
și îngeri dansau printre noi
amețiți de parfumul unei primăveri
niciodată uitate.
Doar păpădiile mai încearcă astăzi
să găsească urma zborului frânt
când am lăsat tăcerea
să crească între noi,
rătăcind stingheră
de la mine la tine,
înainte și înapoi,
într-un balans amețitor
ca o fată morgana
năucită de ploaie.
Rămâi cu mine, iubite,
ridică-mi vălul sub care
visul nostru încă așteaptă
să fim din nou doar noi doi.

Și totuși primăvară (pseudo glossă)

foto din arhiva personala

Ce trist miroase-a primăvară,
In parc, magnolii înfloresc treptat,
În lumea care mă-nconjoară
Ochii tăi mă ard ca un păcat.

Ștergându-mi lacrima ce doare
Te-aș crede iar, a mia oară,
De m-ai chema din întamplare.
Ce trist miroase a primăvară…

Sub ploi venite prea devreme,
Când ceasul din perete parc-a stat,
Știind că nu e rost să te mai cheme
În parc, magnolii înfloresc treptat.

Azi râd mai mult, chiar dacă uneori
Prin amintiri ce mă-nfioară
Văd chipul tău și plâng adeseori
În lumea care mă-nconjoară.

Să-mi spui atât, adio, doamnă,
Nu te-ai gândit când ai plecat
Și reci ca nopțile de toamnă
Ochii tăi mă ard ca un păcat

Ochii tăi mă ard ca un păcat
În lumea care mă-nconjoară,
În parc, magnolii înfloresc treptat,
Ce trist miroase-a primăvară…

Erată

chess__queen_by_tokovoom-1                                           sursa foto- internet


Îți scriu într-o noapte târzie și rece,
nu am nimic nou să îți spun,
planetele continuă să se rotească după legile lor ciudate,
la pol pinguinii se pregătesc de bal,
ordinea mondială se cam destramă,
dar în general, totul este la fel
ca și ieri și înainte de ieri,
ca întotdeauna de fapt.
După cum îți spuneam, nimic nou,
purtăm în noi aceeași dragoste veche
în care tu joci șah cu visele mele,
mirându-te că încă nu am reușit să învăț nimic
din jocul acesta în alb și negru,
și eu îți scriu despre anotimpuri care se scurg nepăsătoare,
despre fluturi, despre culori
dar niciodată, iubite, nu scriu nimic despre noi.

Știi, aș vrea uneori să îți spun că simt cum mă pierd
într-un carusel de gânduri mărunte
și atunci mă agăț la întâmplare
de primul lucru care îmi vine în minte,
de privirea ta, ca o mângâiere îndelung așteptată,
pe care o simt stăruind asupra mea
atunci când tu crezi că nu sunt atentă,
sau poate de nerăbdarea
cu care te pregătești de un nou joc
pe care o îl începi invariabil cu aceeași mutare
zâmbind la gândul că iar
va fi un mat cât se poate de clar.

Cu toate acestea, nu îți spun nimic,
doar privesc cum în jurul nostru anotimpurile trec și vin,
tu taci și zâmbești citind scrisorile mele
așteptând să îți vorbesc într-o zi despre dragoste și despre noi,
eu pregătesc piesele pentru jocul de șah
pe care știi că nu o să îl învăț niciodată,
totul la fel de monoton ca și ieri, și înainte de ieri,
ca întotdeauna de fapt,
și nu știu de ce nu pot să îți spun cum de o vreme,
chiar dacă simt înnebunitor de aproape
parfumul tău mirosind a iarnă și a mere coapte,
doar tristețea îmi ninge în suflet
și-atât…

Numărând tăceri

sursa foto – internet

Într-o zi ca oricare alta,
vei primi o carte poștală
pe spatele căreia nu va scrie nimic,
pentru că, nu-i așa,
ce poți scrie despre o iubire
care a fost atât de mare
încât lumea toată ar fi încăput în ea
fără ca măcar să știe,
o iubire
care a ars molcom și trist
fără să lase în urmă
nici măcar un gram de cenușă,
atât cât să pot merge într-o seară
la malul mării,
să o arunc în valuri
și să-i murmur încet
cântecul meu de lebădă.
De aceea,
dacă într-o zi oarecare
vei primi o carte poștală
pe care nu va scrie nimic,
tu să știi că sunt eu și încă te mai aștept
pe spuma unul val,
numărând fără grabă tăceri.
(©Cristina- poezie publicată în Convorbiri literar-artistice nr.25/2021)