În absența ta

images (6)

În absența ta,
ca o femeie condamnată la moarte,
m-am întins pe pământul ud
simțind cum îmi sfâșie carnea
pietrele aruncate cu ură
de necunoscuți
care își poartă cu nepăsare
respirația grea,
mirosind a camere goale
din care dragostea a fugit de mult.
Înnebuniți de zâmbetul meu
care le înfruntă sfidător
neputința iubirii,
mă arata cu degetul,
dorindu-și cu disperare
să mă vadă mărșăluind lângă ei,
fără iubire,
fără vise,
fără speranță…
Dar eu,
eu nu pot fi așa,
eu doar iubesc
și visez
și sper
și te chem,
și abia atunci când mâna ta
îmi mângâie  tandru
rănile de pe obraz,
las să îmi alunece întâia lacrimă
știind că sunt iarăși întreagă
și frumoasă
ca un lotus abia inflorit.

Reclame

Într-o seară am să mă fac vânt…

201___40x20___MISTY_ALLEY

Leonid Afremov - Misty Alley

 

         Ne întâlnim câteodată pe aleea unui vis, dar îți știu pe de rost fiecare zâmbet și fiecare bătaie de pleoapă. Uneori suntem atât de aproape încât, dacă închid ochii îți simt parfumul îmbrățișând-mă strâns, atât de strâns încât uit să mai respir. De fericire că ești sau de teamă că ai să dispari ușor, ca o adiere, nici nu mai are importanță. Alteori ne așezăm așa îmbrățișați pe o bancă veche și povestim despre noi. Cuvintele se rotesc ciudat în cercuri albastre, la început iute, ca într-o fugă de Bach, apoi tot mai încet, într-un balans abia resimțit, transformându-se în silabe și apoi în sunete mici, ca o respirație de dor rătăcită în întuneric, până când dintr-o dată totul dispare și eu nu mai știu unde ești tu și unde sunt eu.
Dar într-o seară, o să mă fac vânt și am să mă strecor ușor pe geamul tău. Poate ai să mă simți și ai să-mi șoptești încet numele. Eu am să îți mângâi fruntea și am să îți sărut pleoapele grele de somn.  O clipă, am să mă odihnesc la pieptul tău și apoi am să plec, stiind că nu voi mai simți niciodată frigul pe care l-am strâns în mine în toate nopțile în care te-am căutat printre gânduri și nu te-am găsit.
Dincolo de geam, o ploaie rece încă mai plânge tăcut, întrebându-se de ce nu mai zbor. Dar eu sunt departe, pe aleea cu vise, căutând banca aceea veche unde cuvintele se rotesc în cercuri albastre, iar tu mă aștepți printre ele, zâmbind în tăcere.

Între două lumi

sursa foto – internet
                                                                                                    Motto:
                                                                                                    „Cand ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii. O să-ți fie și mai dor ”                                                                                                                                                                          (Tudor Mușatescu)


Cine ești? Cine sunt?
Tu ești marea. Eu sunt cerul. Lumea ne crede îngemănați pentru totdeauna. Doar eu, poate și tu, stând față în față, știm cât de imensă e depărtarea dintre noi. Poate a fost o vreme când am fost aproape. Nu-mi pot aduce aminte. Acum ai vrea să îmi întinzi o mâna, dar te temi și fugi și te întorci și iarăși fugi, și vrei să cred că totul e doar un joc în care eu, prinsă în iubirea ta să te aștept zâmbind până ai să rămâi lângă mine, fără să vezi cum dintr-o dată s-a făcut mult prea târziu.  Știu că n-ai să înțelegi, dar între mine și tine a mai rămas doar culoarea în care ni se zbat sentimentele. Și cât de mult aș fi vrut să fiu mare, să fiu…tu.
Cine sunt? Cine ești?
Eu sunt marea. Tu ești cerul. Lumea ne-a crezut îngemănați pentru totdeauna, dar eu, căutându-te, m-am rătăcit fără să vreau între două lumi, și acum, dreaptă în fața tăcerii tale, privesc cum se zbuciumă în valuri dorul pentru înaltul albastru și las să îmi cadă încet de pe umeri iubirea ta, mult prea grea pentru sufletul meu ce își dorea din nou să zboare.

 

Scrisoarea

scrisoare_veche_67028700

            Mi-e bine și nu mi-e bine…

            Privea hârtia pe care mâna ei începuse să scrie, cu scrisul ei mic și ordonat care lui îi plăcea atât de mult, și a simțit dintr-o dată cum în jurul ei tăcerea se sparge în cuvinte ce o ardeau ca și scrisoarea desfăcută de pe masă. Încet, secundele se comprimau, lăsand loc unei dimineți dintr-un timp pe care îl credea uitat, când pierdută în imbrătisarea lui îi auzise dintr-o dată vocea monotonă și egală “Eu plec acum. O să-mi lipsească iubirea ta și o să-mi lipsești tu, mai mult decât pot spune. Dar nu mai pot rămane. Tu știi că eu sunt ca vântul… “ Își amintea cum își simțise inima răsucindu-se în jurul unui ”de ce”, repetat obsedant și inutil, din moment ce nu mai avea cine să-i răspundă.
Și acum scrisoarea aceea în care cuvintele lui, daruri târzii, se înșiruiau frumos si cuminți: “Ce mai faci tu, iubita mea? De-ai știi cât mi-e de dor și cât de mult mă tem că tu m-ai uitat …“ De ce acum, când în sfârșit învățase să trăiască fără vocea lui, fără sărutul și îmbrățișarea care îi aduceau somnul pe pleoape? Și, mai ales, învățase să trăiască cu durerea aruncată spre ea de ușa închisă peste întrebările la care nu primise răspuns?
Ce să uite? Că o transforma în flacără cu două cuvinte, făcând-o să simtă cum curg prin ea valuri reci-fierbinți când i le șoptea încet la ureche? Că era o vreme când se simțea ca un lut în mâinile lui? Că o făcea uneori să se simtă ca și cum ar fi fost pe o scenă, interpretând un monolog în care dragostea ei, niciodată a lor, avea rolul principal?

            Mi-e bine și nu mi-e bine… Dar nu te întrista dacă nu mă găsești lângă tine atunci când mă cauți, uitând că eu sunt întotdeauna acolo unde tu uiți mereu să privești, în inima ta…

          Undeva, departe, o rază de soare risipea umbrele nopții. Ce rost mai are… își șopti încet rupând cu gesturi mici scrisoarea netrimisă. Și în timp ce deschidea fereastra să lase aerul dimineții să-i pătrundă în casă, zâmbi ca și când s-ar fi trezit dintr-un vis urât. Da, va fi în sfârșit, o zi frumoasă …

Destin

images (4)
desen Tatyana Markovtseva

Obișnuiam să fiu o femeie
ca toate femeile lumii
care iubesc,
fac copii,
robotesc
visând uneori
cu ochii spre stele,
îmbătrânesc
și apoi o iau de la capăt.
Obișnuiam să fiu o femeie
ca toate femeile lumii,
dar într-o zi mi-ai zâmbit
și de atunci,
nimic nu a mai fost la fel.

Zâmbind tăcerii…

c0b350cc518c44466417604b90fdc381
desen – Tatyana Markovtseva

Ți-am scris un poem,
cu rădăcina copacilor
ți l-am scris,
și așteptând să înflorească
în gândurile tale
m-am așezat pe un țărm de mare
să îți ascult șoaptele
aduse de vânt
și să îți mângâi tristețea 
cu aripa albastră
a unui vis.
Peste pleoapele mele închise
o ploaie caldă
desenase un curcubeu
în care mai ardea molcom
povestea noastră,
cum ard focurile
pe locul vechilor comori,
și am simțit arsura unui sărut
când i-am șoptit unui val
numele tău
rugându-l
să îmi păstreze taina
acestei iubiri imposibile.