Utopie

Tatyana Markovtseva – Feel the Line

Te-am visat
și erai lacrimă
și dor
și nesfârșire albastră
pierdută în valurile unei mări
ce se încolăcea obosită
pe gleznele mele,
să îmi oprească zborul
de pasăre rănită
în căutarea unei lumi
în care să nu mai fie
nici dor,
nici lacrimă,
doar uitare…

Adagio

Tatyana Markovtseva – Feel the Line

Uneori
mă mai bântuie ploi,
alteori
mă mai nasc muguri
când, adormită în îmbrățișarea caldă a firului de iarbă
ce îmi recită poeme de verde crud,
aștept o primăvară uitată de timp. 

Uneori
mă îmbraci în albastru,
alteori
te mai caut în tăceri
și aștept nescrise scrisori în care cuvintele dansează
stângace, ca un puf de păpădie
ce învață să zboare.

Uneori
mi-e dor și te dor,
alteori
îmi rătăcești prin vise
rugând vântul să-mi mângâie durerea zdrențuită
de colții stelelor înnebunite de parfumul
livezilor ce-au înflorit fără noi.

În acest du-te vino absurd și stingher,
eu te-aștept dar nu știi, tu mă chemi dar n-aud,
și, ca într-un vechi fantomatic blestem,
tot mai des
plouă în mine cu muguri,
tot mai rar
plouă în tine cu flori.

Nostalgie

Tatyana Markovtesa – Feel the line

Între noi, cuvântul,
u
neori, dulce ca sărutul
pe care îl simt când mi-e dor
mângâindu-mi umărul stâng ,
alteori, rece și rău,
asemeni întunericului
pe care îl pui pază
la poarta depărtării dintre noi.

În rest,
nimic nu tulbură tăcerea
în care gândurile mele,
mână în mână cu ale tale,
așteaptă cuminți
întoarcerea
ultimului șir de cocori

Contratimp

sursa foto – internet

În fiecare zi
ne plimbam prin parc
ţinându-ne de mână.
Eu îți pictasem pe mâna dreaptă o aripă
și tu îmi desenaseși pe cea stângă o stea,
mirându-ne cum, de câte ori ne priveam,
mâna mea și mâna ta
deveneau una,
eu eram tu
şi tu erai eu,
şi amândoi
o singură inimă dansând
după o melodie doar de noi știută.
Târziu,
eu mă reîntorceam cuminte în mine,
tu erai iarăși tu,
și din noi nu rămâneau
decât două mâini împletite,
rătăcite într-o lacrimă
rămasă pe singura bancă din parc
pe care ne așezam uneori
să privim cerul,
fiecare de cealaltă parte
a aceluiași univers.

Tăcerea ca un drog

sursa foto – internet

Tăceri,
nesfârșite tăceri.
tăceri care plâng,
tăceri care vorbesc
și între ele, eu,
învăluită de vocea ta
care îmi șoptește te iubesc
atât de încet
încât uneori mă tem
că e doar ecoul inimii mele
îndrăgostită fără speranță
de tăcerile tale,
tăceri care mângâie,
tăceri care dor,
dar fără ele,
zilele mele ar fi triste și reci
ca vântul înghețat din nord
care dansează sălbatic peste oraș
în timp ce îți scriu lungi scrisori
pe care le citesc apoi nopților
care îmi bat la geam
de teamă că într-o zi
nu am să mai știu
să îți vorbesc

Început

63d93afcf755d9e3181b37b059a09f64
Kinsley Knobel – desen 

De azi nu te mai aștept,
mi-am spus,
amestecând ușor
lutul depărtărilor
cu picăturile de ploaie,
agățate ciudat
de curba pleoapelor mele,
şi cu alte câteva lucruri mărunte
rătăcite prin odaie:
un colț de cer,
umbra tăcută a unui vers,
câteva fire dintr-un curcubeu
din care obișnuiam să împletesc vise,
parfumul așternutului
mirosind încă a dragoste…

De azi nu te mai aștept,
mi-am spus,
dar m-am trezit în brațele tale,
adunând stele
pentru felinarele nopților
unui anotimp
neinventat încă.

Dulce, amar

sursa foto – internet

uneori,
îmi doresc să fiu
ultima gură de cafea
pe care o bei grăbit
într-o dimineață oarecare,
în care nu mai știi
dacă e miercuri sau joi,
gura aceea de cafea
care îți umple simțurile,
făcându-te să zâmbești,
să îmi simți gândurile
cum te îmbrățișează în tăcere
și pentru o clipă
să fim doar aripile albastre
ale aceluiași dor

Septembrie jumătate

119203924_3464820786964688_2315419320280595522_n
                                       sursa foto – arhiva personala
Deasupra camerei mele,
stă spânzurată o lună ciudată,
în care o jumătate
încearcă să se prindă stângaci
de cealaltă.
Jumătatea dreaptă mi-a adus-o marea
într-o noapte întunecată,
când, departe de tine,
priveam valurile
cum se sparg printre stânci
lăsând să plutească în aer
parfumul sărat al unei iubiri de demult,
iar pe cea stângă
am găsit-o eu într-o altă noapte,
într-un port îndepărtat,
când mă strecuram pe străduțe fără nume
ce nu duceau nicăieri,
urmărită doar de ochii marinarilor
amețiți de rom și de dor,
sau poate de luna plină
care se legăna ca un pendul pe umerii mei
întrebându-mă dacă știu
că tu încă mă aștepți acasă.
Acum,
stau în întunericul camerei mele,
mirată că luna mea
nu mai împrăștie nici o rază de lumina
și tu nu ești aici,
deși ceasul din perete
a bătut de mult septembrie jumătate fix.

Tată

sursa foto – internet

mi-e atât de dor,
și simt tăcerea cum se sparge în fluturi
risipindu-se în adâncul cerului
ce îți mai poartă blândețea
cu care îmi prindeai aripi
să zbor spre neînceputuri.

Pe pânza de păianjen a memoriei,
doar florile îți mai poartă șoapta
ce-mi spune și acum povești
când la porțile nopții
arunci nestemate de gând
peste apa întunecată a Stixului.

Legănându-mi durerea
în cercuri de uitare
mă învelești cu căldura brațelor tale
și te agăți, bob de rouă albastră,
în colțul știut al viselor mele
să-mi aprinzi stele pentru încă o zi.