Antiteze

nor
foto© – arhiva personală

Între tine și mine tu vezi o mare.
Între mine și tine eu văd un munte.
Ție nu-ți  place neliniștea valurilor,
graba cu care răvășesc simetria caldă a țărmului,
mie mi-e teamă de tăcerea
păzită doar de aerul tare al înălțimilor…
În rest, toate zilele sunt la fel,
eu visez la o mare,
ție ți-e dor uneori de un munte
și încercăm fiecare să privim
lumea celuilat, așezată ciudat
cu capul in jos sau poate așa ni se pare
din moment ce eu
n-am urcat niciodată un munte,
câtă vreme tu
n-ai străbătut niciodată o mare…

Suspin

bty
foto – © Vara(arhiva  personala – 2020)

Astăzi au bătut clopotele a vară,
lung au bătut,
și au vuit apele,
pădurile s-au așezat la sfat
bătrânește,
macii s-au îmbujorat la vederea soarelui,
doar banca veche,
ascunsă sub crengile de caprifoi,
suspină încet
lăsând să cadă în iarbă
ultima ta scrisoare.

Tatuaj

bty
foto – © arhiva personala

Mai ții minte, dragostea mea,
orașul cu casele lui mici și albe,
unde până și mușcatele din ferestre sunt la fel
și unde niciodată nu se întâmplă nimic?
Dar tu veneai în fiecare dimineață,
să îmi spui că sunt frumoasă,
îmi recitai din Nichita
și îmi desenai pe piele sofisticate hărți,
aici am să te duc într-o zi,
să ne bem cafeaua în piețe colorate
pe care doar pictorii le mai știu,
să ne iubim,
ochi în ochi să ne iubim,
curgând unul unul spre altul până vom fi doar
început și sfârșit laolaltă,
ca la facerea lumii,
așa îmi spuneai,
îmbrățișând-mă cu râsul tău
care mă învăluia atât de strâns
încât aș fi putut ieși pe străzi îmbrăcată
doar în râsul tău,
și oamenii ar fi jurat
am cea mai frumoasă rochie din lume.
Mă trezesc și astăzi în zori și deschid larg fereastra,
dar Nichita s-a ascuns între paginile unei cărți
pe care de mult nu o mai deschide nimeni,
doar drumurile acelea încă mai ard pe pe pielea mea
ca un tatuaj neterminat,
așteptându-te să îmi arăți lumea,
să îmi spui că nu ne-am rătăcit unul de celalalt
printre asfințituri mai roșii și mai fierbinți decât sangele
care ne curgea prin vene când ne priveam
și dragostea ta nu are nevoie de hărți
să mă găsească
în orașul acesta mic
unde toate casele par la fel și unde niciodată
nu se întâmplă
nimic…

Întâlnirea

consumul-zilnic-de-cafea-scade-riscul-de-apari-ie-al-unei-boli-cronice-afla-despre-ce-e-vorba-18636783
sursa foto – internet

A coborât grăbită din taxiu, blestemând în șoaptă ploaia care se pornise din senin, gândindu-se cu un oftat la umbrela lăsată acasă. Avea o întâlnire importantă și credea că nu lăsase nimic la voia întâmplării, dorindu-și ca totul să fie perfect. Dar acum, ploaia îi aducea aminte că niciodată nu poți controla totul.
A aruncat o privire în jur. Cumva locul i se părea cunoscut, dar clădirea impozantă din fața ei nu îi spunea totuși nimic. A verificat încă o dată adresa și a intrat hotărâtă, mulțumită că în ciuda ploii ajunsese la timp.
Omul din fața ei s-a întors, i-a răspuns la salut și, privind-o fără să își ascundă admirația, i-a zâmbit. Dintr-o dată a simțit  brusc nevoia să se așeze și să își plece ochii, să nu-i mai vadă zâmbetul care deschisese într-o clipă o cutie a Pandorei de mult ascunsă în sufletul ei.
Îl întâlnise cu mult timp în urmă într-o cafenea micuță, pe care o descoperise din întâmplare. Se obișnuise să meargă acolo în fiecare zi pentru cafeaua bună, băută în liniște, în timp ce încerca să își pună ordine în gânduri. Mișcarea scurtă a capului în semn de recunoaștere fusese înlocuită treptat de zâmbete și, fără să își dea seama, se treziseră că amandoi așteaptă cu nerăbdare întâlnirile matinale. Nu știau nimic unul despre celălalt, dar câteodată, așezați la aceeași masă, își spuneau mici povești, așa cum o fac doi cunoscuți legați de aroma inconfundabilă a dimineților. El îi spunea din priviri că e frumoasă, ea își ascundea tremurul mâinilor îndepărtând încet de pe haine o scamă inexistentă, și vocile lor se pierdeau printre aburii de cafea. Din când în când, câte o întâmplare amuzantă din viața lor de dincolo de zidurile cafenelei își făcea loc printre poveștile obișnuite și atunci, pentru o clipă, tăceau amândoi rușinați de indiscreția fără voie,  apoi totul revenea la normal, într-o curgere firească a timpului. Un zâmbet, un la revedere din ce în ce mai puțin dorit, în timp ce privirile li se îmbrățișau lacome, și pașii li se îndreptau șovăitori, fiecare spre o altă parte a orașului.
Într-o zi, un străin le-a lăsat pe masă o fotografie în care zâmbeau amândoi unui gând nerostit și un pliant în care se anunța că micuța cafenea avea să cadă victimă planului de urbanizare. Au cerut într-un glas încă o cafea și au tresărit speriați când mâinile li s-au atins atunci când amândoi, cedând aceluiași impuls, au vrut să mângâie obrazul celuilalt în fotografia stingheră de pe masă. S-au mai privit un timp în tăcere, prelungind atingerea aceea ce înlocuia orice cuvânt și și-au luat rămas bun  îndepărtându-se încet spre rutina de fiecare zi, el părând că poartă pe umeri toată greutatea lumii, ea strângând o lacrimă între pleoape, doi străini pentru care o vreme lumea căpătase un alt sens. În urma lor, o ploaie rece, venită pe neașteptate, părea să șteargă nepăsătoare orice urmă.
De atunci nu mai fusese niciodată în partea aceea a orașului. Viața își urmase cursul și ea se lăsase un voia ei. De mult nu mai spunea povești la cafea. Le îngropase la umbra unui zâmbet și după o vreme uitase. Sau așa crezuse până acum. A ridicat privirea spre ochii celui din fața ei, mirându-se cât de reci și protocolari deveniseră dintr-o dată. Și-a îndepărtat ca odinioară o scamă doar de ea văzută și cu o voce sigură și egală și-a început prezentarea, mustrându-se în gând pentru că lăsase zâmbetul acela să își facă iarăși loc în inima ei.  Abia atunci când a terminat  de vorbit a simțit aroma dimineților niciodată uitate cu adevărat și a văzut lângă ea două cafele care îi așteptau cuminți poveștile.

Acasă

EC 16 - Acasa
Sabin Balasa – Miracol

Unde ai fost,
mă întreabă triști ochii căluțului de lemn,
ce se leagănă printre amintiri
în care focul ardea molcom în sobă
și mâinile mamei
așezau blând pe masă, de parcă ar fi mângâiat
visul târziu al boabelor de grâu,
colaci aurii și rotunzi,
ca o lună plină.
Unde ai fost,
șoptesc și eu,
simțind cum în jurul meu aerul se strânge
până devine un fagure albastru,
dar mâinile tatei nu mai pot
să-mi alunge umbrele ce se întind,
cu un zâmbet crud,
peste sufletul meu
în care încă mai plutește râsul cu clopoței
al unei fetițe ce se visa pescăruș.
Unde ai fost?
Aici, îmi răspunde din brațele mele, căluțul alb,
în lumea de demult în care totul avea culoare
iar tu știai să râzi
și să zbori
inventând povești pe care azi le-ai uitat.
Hai, vino să ți le amintesc
și să ne jucăm iar împreună.
Ești acasă.

Despre primăvară,ploi și cafea…

bty
foto – Primavară(pictură abstractă -creație personală)

Vrei să mă ții puțin în brațe,
iubirea mea,
uite, au înflorit cireșii
și am pus de o cafea,
parcă nici primăvara nu mai e ce a fost,
nu o simți cum se plimbă agale,
între mine și tine
așa, fără nici un rost?
Stai, nu pleca încă,
am să aduc cafeaua
în ceștile acelea de culoarea vântului,
vântul e doar vânt, nu are culoare,
spui tu
și râzi când îți fac semn să taci
să pot privi cum în părul tău
dansează o mare de alb și mov,
mai știi ce mult îți plăceau ploile,
întreb eu dintr-o dată,
nu știu,
poate pentru că e primăvară
și tu ești cu mine,
sau poate pentru că în jurul nostru
miroase dumnezeiește a cafea și a liliac înflorit,
și a ploaie miroase,
și mă gândesc că ar trebui să te miri,
dar tu mă privești într-un fel ciudat,
ca și când m-ai vedea pentru prima oară,
doar tu poți să visezi lumea în culori
îmi șoptești,
ținându-mă strâns de mână,
și atunci înțeleg că pentru tine
eu sunt și primăvară
și vânt
și cireș înflorit…

Tu

Tu
foto creatie personala, adaptare dupa A Walk in the Rain – Jane Font

Ne privim tăcuți,
el mișcându-se fără teamă printre umbre,
nescăpându-mă din ochii ce ard
ca jarul mângâiat de vânt,
eu încercând să îi ghicesc,
cu o clipă înainte, fiecare mișcare.
În jurul nostru zilele devin nopți
dintr-un timp fără timp
și noi, ochi in ochi, ne rotim printre ele
într-un amețitor balans,
înainte și înapoi,
pana când, obosită, mă opresc doar o clipă,
și clipa se sparge
ca o clepsidră mânuită neglijent
iar timpul nu mai înseamnă nimic.
Atunci, venit de departe,
aud glasul tău cum îmi spune
că sunt frumoasă și ai să mă aștepți
până la sfârșitul lumii sau chiar mai mult,
și dintr-o dată totul devine iar
o mare de întuneric înșelător și alunecos,
el privindu-mă tăcut,
cu un zâmbet batjocoritor în ochi,
chiar nu înțelegi, a mea vei fi,
în timp ce eu, fragilă ca o păpădie,
învățând în tăcere de la tine
că pentru zbor nu este nevoie doar de aripi,
îți întind fără teamă brațele amândouă
lăsându-mă ocrotită de ochii tăi
în care se oglindește în culori de curcubeu
o nouă viață…

Scrisoare din infern

bty
foto din arhiva personala

Dragostea mea, am obosit,
aș vrea să dorm,
poate așa nu o să mai simt
cum îmi arde în piept ceva,
nu știu
poate un dor neîmplinit
sau poate doar o clipă de fericire,
chiar nu îmi amintesc acum.
Acum, încerc doar să îți simt mângâierea,
blândă ca o zi de primăvară,
mâinile tale, cu miros de iarbă și pământ reavăn
răvășindu-mi părul
sunt aievea,
mă auzi,
le simt,
și vreau să știi că lângă tine
am trăit totul atât de intens
încât să-mi ajungă pentru două vieți,
a ta,
așa cum am visat-o împreună,
și a mea
pentru atunci când nu voi mai putea
să ajung la tine.
Nu plânge,
eu am să închid ochii puțin
și am să plec să mă odihnesc
în lacrima ta
pentru o veșnicie.

 

Imposibila clipă

man at bar III
Fabian Perez – Man at Bar III          (oil canavas)

Bărbatul o privea din mulțime
și ea îi simțea ochii
cum o pândesc
precum lupii
ce își urmăresc răbdători prada,
încercuind-o,
învăluind-o,
așteptând clipa de neatenție
când își vor înfige cu lăcomie colții
în carnea fremătând
de neputință
și renunțare.
În jur,
aerul devenise dintr-o dată greu și dens,
dar bărbatul o privea în continuare,
zâmbind,
și ea, știind că e prinsă într-un joc
cu reguli ciudate,
îi întoarse zâmbetul,
sfidătoare,
fără să își plece ochii,
de teamă
că în clipa aceea de neatenție
s-ar putea îndrăgosti de zâmbetul lui
și între ei totul ar deveni
doar tăcere