Femeia îngenunchease pe pământul rece, fără să ia în seamă frigul care te pătrundea până la os. L-a simțit pe omul ei aproape, răsuflarea lui îi mângâia obrazul, ștergându-i lacrimile. L-a auzit șoptindu-i cuvinte dulci, dar ea a tăcut știind că vorbele acum nu își mai aveau rostul. A întins mâna spre el și a tresărit simțind arsura neașteptată. A deschis ochii, privind mirată așchia înfiptă adânc în palmă. În fața ei, pe crucea cioplită rudimentar care veghea mormântul proaspăt o picătură de sânge pulsa ca o inimă.
Și-a făcut speriată semnul crucii, și a șters cu un colț de broboadă lemnul pe care moș Costache, din graba cu care se petrecuseră toate, uitase să îl mai geluiască. Fusese prieten bun moșul cu omul ei. Uneori, duminica târziu, după horă, când țiganii încă își plimbau arcușul pe corzile viorilor se întâlneau să îi citească la lumina slabă a unui muc de lumânare gazeta veche de o lună pe care i-o aducea pe furiș Ghiță clopotarul. Vezi moș Costache, să o termini până dimineață că trebuie să i-o duc coanei preutese. Moșul râdea și îi făcea semn omului ei și amândoi se pierdeau alene pe ulița plină de praf. Știa ea bine că se opreau mai întâi la casa ei, de unde plecau cu ulciorul plin de tămâioasă să le ajungă peste noapte. Ea își vedea de treabă, bodogănind singură ca toate femeile, dar fără să fie supărată cu adevărat. În zori, bărbatul se strecura încet sub pătura grea căutându-i moliciunea corpului și ea îl lăsa, răsucindu-se spre el, că drag îi fusese din prima clipă bărbatul aista mare ca un urs, dar bun ca pâinea caldă. O să îl cinstesc mâine pe moș Costache cu o bărdacă de vin, din al bun, că s-a străduit săracu’, a oftat ea și s-a ridicat greu în picioare. O dureau genunchii, dar mai rău o durea sufletul pe care nici o unsoare descântată la miez de noapte, de Safta, țiganca bătrână din șatra ce își făcea veacul la marginea satului cât era vara de lungă, nu avea cum să îl lecuiască.
A ridicat ochii spre cerul siniliu prin care o rază de soare se căznea să pătrundă și a zâmbit. Și-a mai trecut odată mâna peste pământul reavăn și a stat așa, privind în zare, cum o făcea altădată sprijinită de bărbatul ce se odihnea de acum în pământul proaspăt, apoi a mângâiat crucea cioplită stângaci, simțind cum arde în palmă locul în care intrase bucățica de lemn, s-a ridicat greu și s-a îndepărtat încet, umbră cernită într-o primăvară care nu voia să se arate. Mă întorc și mâine să vorbim, dar acum trebuie să mă duc, că s-a înserat și trebile nu așteaptă, a șoptit obosită brusc, ducându-și la gură mâna rănită, ce mirosea ca omul ei, a iarbă și pământ abia întors în brazdă.
În umbra unui nuc, moș Costache a așteptat-o să se îndepărteze, apoi s-a așezat pe locul de unde se ridicase femeia, a lăsat să cadă câțiva stropi de vin din sticla pe care o scosese de sub suman și potrivindu-și cu greutate niște ochelari pe nas a început să citească cu voce tare dintr-o gazetă veche.
Autor: gandurideoclipa
Te mai aștept la o cană cu vin
Ce mai faci, dragostea mea, îți e bine?
Nu te aud,
cred că m-am rătăcit prin gânduri
în noaptea asta cu gust amețitor de vin fiert
și mere coapte
în care se zbat în mine
toate cuvintele de dragoste
pe care nu ți le-am spus,
nici nu mai știu dacă pe tine te-am întrebat
sau doar am vrut să mă aud
cum îmi răspund singură
vezi tu, mi-e bine,
mi-e bine pentru că e iarnă,
pentru că tu îmi zâmbești mereu
în amintiri
și mă îmbraci în cel mai frumos șal roșu
pe care ar fi invidios orice apus
din colțurile acelea de lume
pe care visez uneori
că le străbatem mână în mână,
sau poate pentru că încă nu știu
dacă e prea târziu sau prea devreme,
și ninge sălbatic în noapte,
mie mi-e dor de tine
dar numai ecoul se întoarce în răspuns
peste tăcerile care îmi dansează sub gene.
Ce mai faci tu, dragostea mea, îți e bine?
(din volumul Scrisoare pe o floare de salcâm – editura SIONO 2021)
Rămășițele zilei
Olga privea atentă hârtiile din fața ei căutând să găsească ceva care să o ajute, deși fusese de ajuns o singură privire să știe că nu avea să găsească nimic nou acolo. Acum îl aștepta să intre în biroul ei pe cel care fără să vrea îi făcuse ziua mai tristă. A privit în jur, întrebându-se dacă folosea la ceva ambianța plăcută, liniștea pe care o emanau micul birou în care alesese să îl vadă. Știa că nimic din ce ar fi putut face nu ar fi schimbat lucrurile.
A tresărit când a auzit bătaia din ușa. Bărbatul a salutat-o cu ochii plecați și Olga a simțit iar cum ziua i se face mai mică și mai tristă când l-a văzut. Se cunoșteau de mult, dar se întâlniseră rar, și atunci doar din motive pur profesionale. Întotdeauna găsise în el un bun partener de dialog, inteligent, amuzant, cu un optimism aproape contagios. Când venise la ea cu puțin timp în urmă, aproape că nu l-a recunoscut. Nu mai regăsise nimic din omul pe care îl cunoscuse.
Fusese un bărbat frumos, în jurul căruia se învârteau femeile, căutând să-i fure măcar o privire din ochii lui verzi și înșelători. Și el le iubise pe toate și pe nici una anume, fără să îi pese de furtunile iscate în sufletele lor. Le amăgea cu câteva clipe de plăcere, o vreme era al tuturor, după care dispărea zile în șir. Dacă l-ar fi căutat cineva, l-ar fi găsit în crâșme sordide, cu alcool mult și prost și femei ușoare, unde nu trebuia să mulțumească pe nimeni în afară de el. Dar nu îl căutau. Bărbații se bucurau de absența lui, iar femeile, devenite brusc prietene, erau prea ocupate să ofteze și să plângă împreună, zilele în care el le făcea să pară speciale. După un timp, se plictisea de locurile întunecate în care făcea din noapte zi și se întorcea cu același zâmbet răvășitor pe buze, de parcă nu ar fi lipsit nici o clipă din mijlocul lor, știind că va fi iertat, orice ar face.
Doar că după o vreme, când absențele lui deveniseră tot mai lungi, obosite să caute în sufletul lui ceva ce nu aveau să găsească vreodată, femeile îl părăsiseră una câte una și își mutaseră pașii și gândurile spre alte porți, se măritaseră, făcuseră copii, iar el se trezise dintr-o dată că a rămas singur. Dacă regreta sau nu ceva, nimeni nu putea ști, dar puținii oameni care îi rămăseseră alături, ar fi jurat că îl auzeau oftând când își vedea câte una din fostele iubiri trecând pe lângă el la brațul altui bărbat, întorcând nepăsătoare privirile în care ochii lui verzi nu își mai găseau locul.
Acum se găseau față în față, cu un birou între ei, privindu-se atent. De o parte ea și hârtiile care îi dezvăluiseră sec un adevăr implacabil, de cealaltă, bărbatul palid pentru care timpul avea să se oprească în curând. Și între ei, răspunsuri la întrebări nepuse încă. În Olga se dădea o luptă pe care știa din start că o va pierde. Îl privea cum stă în fața ei cu un chip obosit pe care doar ochii mai păstrau ceva din frumusețea de odinioară, așteptând nepăsător să primească răspunsurile pentru care o căutase din proprie inițiativă după foarte mult timp.
Olga a fost cea care a rupt în sfârșit tăcerea și, căutând cuvinte potrivite, a început să vorbească. Adevăruri spuse pe jumătate, sfaturi pe care nu știa dacă le va urma vreodată. Din câte își amintea ea, lui nu îi plăcuse niciodată să trăiască după regulile care îi ghidau pe cei din jur.
– Doamnă doctor, eu cred că am cancer, simt eu așa, dar să știți că nu îmi pare rău că mor. Am 60 de ani, am trăit destul…
Vocea egală, fără nici o inflexiune din care să răzbată măcar umbra vreunei emoții, a rănit-o mai mult decât ceea ce citise în foile risipite în fața ei. A încercat să spună ceva, dar brusc i-a venit în minte o întrebare. Cum și de ce a trăit omul acesta? Părinții îi muriseră de mult, soție nu își luase niciodată, chiar dacă ar fi putut face asta cu ușurință, nici un copil nu îi mângâiase obrazul în nopțile lungi de iarnă. Singurul prieten i-a fost alcoolul, băut până la epuizare. Acum și la el va trebui să renunțe. Și va rămâne singur în fața morții, așa cum singur a fost de fapt și în viață.
Și atunci, regăsindu-și zâmbetul și cuvintele, Olga s-a ridicat încet, lăsând deoparte bariera biroului dintre ei și, sperând să găsească ceva din bărbatul de altă dată, s-a așezat lângă el și au început să facă împreună planuri să mai păcălească puțin timpul.
(Din volumul Sertarul cu fluturi – editura SIONO 2023)
Frunze moarte
Decembrie a venit într-o vineri.
La geamul înghețat două prigorii
ciuguleau tacticoase
hortensia albastră de la tine,
privindu-se din când în când în ochi,
nu râde, știu, prigoriile nu rămân aici iarna,
dar lasă-mă să cred că e așa,
că afară e încă toamnă
și tu ești acolo,
privind cum vântul își face de lucru
printre frunzele care împrăștie în jur
un miros dulce amar
ca sărutările tale.
Închid ochii și brusc îmi amintesc
că de fapt tu nu ai de unde să știi
cum miros frunzele zdrobite sub pașii noștri
și nici cum se simte toamna în zborul lor,
pentru că niciodată nu ți-ai trecut, nici măcar în joacă,
mâinile printre ele,
nu le-ai simțit atingerea caldă
ca șalul de cașmir pe care mi-l puneai pe umeri
când priveam amândoi asfințitul.
A venit iarna,
a venit pe nesimțite într-o zi de vineri,
prigoriile au plecat speriate de primii fulgi
sau poate doar de vântul care șuiera la geam,
risipind cu nepăsare
frunzele obosite de prea multă tristețe,
și eu încă mai caut printre amintiri
șalul colorat de demult,
și mi-e atât de frig, iubite
și atât de dor.
Cutremur
Nimic nu prevestea cutremurul dintre noi,
soarele continua să răsară din același loc,
vântul nu își schimbase direcția,
ba chiar și încălzirea globală
de o vreme nu își mai făcea de cap,
era atâta liniște,
tu risipeai absent culori
peste dragostea mea
și eu
amăgită de acest tablou idilic
am uitat pentru o clipă să iau pulsul mareelor
și n-am văzut când s-a dezlănțuit
balaurul din adâncuri...
De atunci,
Nimic nu a mai fost la fel.
Cântec târziu
Tu mai știi mireasma nopților când ni se împleteau printre anotimpuri gândurile, unduindu-se ca iarba în bătaia vântului? Te căutam și mă căutai ne iubeam, ne doream și ne uram în același timp, respirându-ne cu nesaț aroma sălbatică de trupuri înnebunite de dragoste și dor. Și cuvintele, mai știi cuvintele din care, clădeam castele pe nisipul înșelător al memoriei, seara, când ploaia bătea în geam amețită de aroma grea a parfumului tău? Și eu râdeam și tu tăceai, sau poate invers, nu mai știu, dar visam în doi albastrul unui țărm imaginar, și prinși în plasa acestui joc n-am văzut cum dintr-o dată amândoi, nu avem loc.
Dragoste la plus infinit
Ție iți place geometria
lucrurilor perfecte,
siguranța pe care ți-o dau liniile drepte,
eleganța singuraticei cifre unu
și liniștea drumurilor
pe care imprevizibilul nu este o opțiune.
Mie îmi plac liniile curbe,
fragilitatea firului de iarbă,
amăgirea visului
și toate acele lucruri mărunte
care mi te aduc aproape,
atât de aproape, încât uneori
chiar și drumurile paralele
pe care de o vreme mergem noi doi
se intersectează fără să vrei
în unicul punct
pe care tu nu îl poți controla…
inima mea.
Ultimii cocori
De ce vrei tu
să te învăț zborul cocorilor,
mă întrebai râzând,
și mă luai de mână
și îmi vorbeai despre dragoste,
iar sărutările tale
aveau gust de toamnă,
amețindu-mă
ca mustul din carafele de lut
lăsate pe mese,
când ne plimbam
prin parcuri prăfuite de timp.
Târziu,
când cocorii au plecat,
nu știu cum,
tu ai devenit dintr-o dată
unul dintre ei
și întinzându-ți aripile,
fără să privești o clipă în urmă,
ți-ai ocupat cuminte locul,
dispărând
în zarea încă albastră,
lăsându-ți cuvintele
la mine în suflet.
Într-un parc mic și pustiu,
pe o bancă veche
eu încă te mai aștept,
dar privesc cu tristețe
cum frunze tivite de brumă
ascund încet cărările
pe care ți-am scris într-o zi
poveștile
și mă tem că fără ele
tu n-ai să mai știi drumul
spre mine
ca să poți să te întorci.
Fapt divers
Despre moarte numai de bine,
doar despre viață nu știu mai nimic.
Aseară mi-am jucat la ruletă
ultimul vers.
Am câștigat.
Acum, privesc în jurul meu
cum oamenii trec obosiți,
ascunzându-și fețele
sub o mască de indiferență,
și pavez drumul spre iad
cu cele mai frumoase cuvinte
fără ca nimeni să vadă.
La o margine de trotuar,
de sub pavajul proaspat pus.
câteva flori albastre de nu-mă-uita
își înalță sfidător corola
sub pașii tot mai grăbiți
spre nicăieri,
în timp ce la știri, o voce oarecare,
face un anunț de ultimă oră:
ieri, spre miezul nopții,
ruleta s-a sinucis.
Cum spuneam,
despre moarte numai de bine,
doar despre viață nu știu mai nimic..
Pași pe nisip
Priveam urma pașilor pe nisip
unduindu-se ca într-un dans,
urma ta
înlănțuind-o strâns pe a mea
de teamă că valurile geloase
o vor fura să o ducă în larg,
urma mea
dansând fericită,
fără să vadă ceasul spart al clipei
ce se visa zbor nesfârșit
peste curcubeu,
și lângă ele marea
fredonând un andante fără sfârșit,
ocolindu-le cu grija mamei
ce-și veghează pruncii.
Când m-am întors spre tine
tu nu mai erai,
doar glasul tău purtat de vânt,
se auzea tot mai încet
și tot mai îndepărtat
spunând că mă aștepți
pe o plajă fierbinte
de la capătul lumii
pentru ultimul capitol
al poveștii noastre
în doi.
Ganduri de o clipa 