Zâmbind tăcerii…

c0b350cc518c44466417604b90fdc381
desen – Tatyana Markovtseva

Ți-am scris un poem,
cu rădăcina copacilor
ți l-am scris,
și așteptând să înflorească
în gândurile tale
m-am așezat pe un țărm de mare
să îți ascult șoaptele
aduse de vânt
și să îți mângâi tristețea 
cu aripa albastră
a unui vis.
Peste pleoapele mele închise
o ploaie caldă
desenase un curcubeu
în care mai ardea molcom
povestea noastră,
cum ard focurile
pe locul vechilor comori,
și am simțit arsura unui sărut
când i-am șoptit unui val
numele tău
rugându-l
să îmi păstreze taina
acestei iubiri imposibile.

Reclame

Ultimul sărut

lovak-a-naplementeben2
sursa foto – internet

Iubitul meu,
îți simt din nou
degetele arzându-mi în păr
și-n ochii amintirii
cai negri îți poartă minciuna
sărutului din urmă.
Dincolo de mine,
păsări albastre
aduc ecoul uitării.

O gară, un tren…

we have got tonight - Jeff Rowland
Ploua in acea seara – Jeff Rowland

Ura gările. Profund, aproape visceral. Acum, aflată iar, după atâta timp pe peronul vechi, și-a strâns înfiorată mâinile în jurul ei,  înăbușind un geamăt ce își croise cumva drum printre amintiri…

Stăteau față în față, fără un cuvânt. Apoi au început să își vorbească încet, amândoi odată, despre tot și nimic, de parcă se întâlniseră din întâmplare.  Se cramponau de cuvinte ca de un colac de salvare, jucându-se cu ele tot mai grăbiți, refuzând însă cu încăpățânare să vorbească despre ei.  Își surprindeau unul altuia privirile, lungă și tristă a ei, ciudată și întrebătoare a lui, și se refugiau iar într-un șuvoi de vorbe ales la întâmplare. Și din nou, grele ca o zi lungă de toamnă, privirile.
Lângă ei, mare si greoi, trenul,  cu un șuier prelung, a făcut ca acele vechiului ceas să se grăbească, alergând sălbatic spre minutul ce avea să însemne despărțirea. Așa îi spusese, cu un glas trist, încercând să îi mângâie obrazul pe care se rostogolise victorioasă o lacrimă: miroase a despărțire. Apoi o rugase să îi spună ceva, orice, și ea ar fi vrut să îi spună că deja îi este dor de el și că nu înțelege de ce trebuie să plece la celălalt capăt de lume, tocmai atunci când viețile lor păreau că își găsiseră același drum, dar se simțea mult prea rănită și dintr-o dată au tăcut amândoi, privindu-se stingher, de parcă erau doi străini ce nu aveau în comun decât sufletul dezgolit. A închis ochii, dorind să se întoarcă cumva la zilele acelea în care totul avea sens și culoare, înainte ca el să vină și să îi spună simplu: plec.
Când nu a mai putut suporta tăcerea, a deschis ochii, dar era târziu. A rămas dreaptă, pe peronul pustiu, cu privirea lipită de trenul ce abia se mai vedea, simțind cum o ard ca un fier înroșit, sărutul fugar și îmbrățișarea neterminată și, mai presus de toate, întrebarea abia șoptită, la care nu avea să primească vreodată răspuns:  te mai întorci?

A tresărit simțind forfota din jur și s-a urcat fără grabă în trenul ce oprise în fața ei. Pierdută în gânduri, nici nu-l auzise venind. A mai privit o dată gara mică și a întors capul, să nu mai vadă peronul, care, îmbătrânit de povara prea multor plecări, continua să își spună nepăsător, poveștile.

 

Sfârşit de vacanţă

20160904_070921
Sursa foto – arhiva personala

Frumoasă, tremurând ca o fată tânără la prima întâlnire, privindu-mă cu ochii ei verzi-albaştri, mă aştepta înfrigurată, cuprinsă de teama că am să mă răzgândesc în ultima clipă şi am să plec fără să-mi iau bun rămas. Cum să plec, am întrebat-o, îngenunchind în faţa ei, rugând-o să mă ierte că pentru o vreme mi-am rătăcit paşii în lumina altor priviri.
Am rămas tăcute una lângă alta, privind departe spre orizontul ce asculta îmbujorat pescăruşii ce întâmpinau cu ţipete de bucurie începutul unei noi zile, şi, redevenită pentru o clipă copil, m-am avântat în valurile ei, râzând fericită ca în anii de demult, în care îmbrăca în culori mica mea lume albastră. M-a învăluit tăcută în îmbrăţişarea ei caldă, şi am ştiut atunci că oriunde aş fi, mă voi întoarce la ea mereu, ca la singurul liman posibil pentru sufletul meu răvăşit de doruri neştiute.

o scoică goală –
corabia plecată
spre un țărm străin

 

 

Tată,

FB_IMG_1535789666747

Mi-e atât de dor,
încât tăcerea se sparge în fluturi,
risipindu-se în adâncul cerului
ce îți poartă blândețea
cu care îmi prindeau aripi
să zbor spre neînceputuri.

Pe pânza de păianjen a memoriei,
doar florile îți mai poartă  șoapta
ce îmi spune și acum povești,
când  la porțile nopții
arunci nestemate de gând
peste apa întunecată a Stixului.

Leganându-mi durerea
în cercuri de uitare,
mă învelești cu căldura brațelor tale
și te agăți, bob de rouă albastră,
în colțul știut al viselor mele
și îmi aprinzi stele
pentru încă o zi…

Filă dintr-un jurnal de vacanță

20170708_124042
foto – din arhiva personală

        Dimineața devreme. Soare. Prin geamul deschis ajunge până la mine murmurul matinal al orașului. În timp ce mă îmbrac, reușesc să-mi conving soțul să vină cu mine, să bem măcar o cafea. De acolo până la poalele Tâmpei mai sunt doar câțiva pași, pe care îi facem agale privind vestigiile unei frumuseți peste care s-au așternut timpul și parțial nepăsarea celor care mai locuiesc în clădirile vechi.
De la telecabină, drumul îl fac singură. Nimic nu mi-ar putea convinge jumătatea să urce în cutia micuță ce se leagănă ușor în bătaia vântului. Râd și îl las pe o bancă. În timp ce admir peisajul ce se derulează la picioarele noastre, nu pot să nu aud comentariile care nu încetează nici o clipă.
– E inadmisibil să înghesui atâția oameni în chestia asta, vociferează o femeie aflată undeva în spatele meu, desi la bază, înainte să îți iei bilet sunt o grămadă de indicatoare care îți spun, negru pe alb, care este capacitatea telecabinei. Sunt alături de cele care îți arată cum poți ajunge în vârf …pe jos.
– La mare se iau maxim 6 persoane, continua doamna cu o voce în care decibelii se pare că își fac de cap.
– Aia e telegondolă doamnă, spune însoțitorul amabil, doamnei care tace fix trei secunde.
– Dar deschide dom ‘ le geamul, că murim aici.
– Sunt două deschise, doamnă, vi-l deschid și pe al treilea, dar se face curent, spune omul în timp ce lasă în jos geamul cu pricina.
– Vai de mine, se aude din nou vocea tăioasă a doamnei de lângă mine, vrei sa ne omori? Nu vezi ce curent este? Și mai sunt și copii aici.
– Eu v-am spus, doamnă, spune bărbatul în timp ce închide geamul.
– Nu vă pasă, ne înghesuiți în chestia ăsta ca pe animale, continuă dumneaei cu vocea într-un crescendo alarmant.
– Știți ce? Nu mai comentați atât, că v-ați urcat singură aici, nu v-a obligat nimeni, răbufnește omul.
Arunc o privire deloc măgulitoare doamnei care căuta aprobarea noastră.  Aproape ajunsesem, și eu voiam doar să mă pot concentra asupra peisajului mirific al Tâmpei.
Cobor printre primii, să nu mai aud vocea aceea care îmi zgâriase urechile și pornesc agale spre vârf, respirând cu nesaț aerul tare, în timp ce doamna cu pricina s-a oprit atrasă de mirosul mititeilor din localul deschis la poarta de acces la telecabină. Probabil a comentat și acolo, dar eu aveam cu totul alte planuri. Nu știu când a trecut timpul. Am urcat, am admirat panorama orașului de la poalele muntelui, am încercat sa surprind câte ceva în memoria telefonului( trăiască tehnica asta, că aparatul meu foto e  supărat pe mine de mai bine de un an. Degeaba l-am rugat, l-am curățat și i-am promis câte în lună și în stele, el se încăpătâneazăa să își țină urechile, pardon, lentilele, închise) și, în sfârșit, ajung iarăși jos.
– De doua ore te aștept, îmi spune soțul meu, ce-ai putut face acolo atâta timp?
Râd iar și îi spun că putea urca după mine pe poteca marcată. Se uită la mine ca la un extraterestru.
– Hai să mâncăm, că mi s-a făcut foame de la atâta stat pe bancă, îmi spune râzând. Auzi, pe jos, îl aud mormăind în urma mea, de parcă aș mai avea 20 de ani.
O luăm iarăși la pas, pe alte străduțe, (oricum, toate, tot în piața Sfatului ajung), admirăm arhitectura și ne oprim în sfârșit la o terasă unde suntem oarecum feriți de arșița după amiezii. În fața mea, Tâmpa, privește nepăsătoare peste oraș, și mă întreb, dacă ar putea vorbi, ce povești ne-ar putea spune. Eu am încă în nări parfumul tare al brazilor și în ochi picătura ireal de albastră a unui nemțisor sălbatic…