Ecoul tăcerii

sursa foto – internet

Se arcuiesc în mine toamne
când îmi port în tăcere pașii
pe drumul lung,
pavat cu lumini și umbre,
fără să știu
dacă vin sau dacă plec,
amețită de ecoul
pe care îl lași când te joci
fără să mă privești,
pe clapele amintirilor.

În urma mea,
peste cuvintele nespuse
tu, arlechinul gândurilor mele,
lași încet cortina
să nu îți văd lacrima
ce îți desenează pe față
riduri adânci de dor,
atunci când îți scoți,
obosit și trist,
masca cea de toate zilele.

Aria cercului

 

Tatyana Markotseva – Feel the Line

În brațele tale, dorm visele mele
în visele tale, pășesc pe vârfuri,
tăinuitele mele gânduri,
te îmbrățișează sărutându-ți ușor
argintul de pe tâmple,
așteptând în tăcere
să mă vezi
și să îmi faci loc
în gândurile tale
pentru ca dragostea noastră
să fie iarăși întreagă
ca atunci când visele mele erau și visele tale
găndurile mele erau gândurile noastre
iar brațele ni se căutau cu nerăbdare
dorindu-se cel mai frumos cerc
în care fiecare să poarte cu grijă
destinul celuilalt.

Sens unic

sursa foto – internet

A fost o vreme
când nopțile începeau și se terminau cu tine,
devenind prea scurte,
și eu simțeam că îmbrățișarea ta
este cea mai bună pernă pe care să îmi las
urma viselor cu tine.
Priveam în ochii tăi și ei îmi răspundeau
la întrebări pe care nu le pusesem niciodată,
iar cerul îmi spunea bună dimineața și avea zâmbetul tău
când îmi șopteai că te iubesc până la luna albastră și înapoi
înseamnă mai mult decât o joacă de-a cuvintele.
Acum,
octombrie e în pârg,
punându-și rând pe rând podoabele colorate
și mie îmi e doar toamnă și dor
și îmi scutur gândurile ca pe niște frunze
în palma ta ca să înțelegi:
știi, îmi este atât de dor,
încât simt ploaia cum îmi bate la poarta sufletului
luând forma brațelor tale
și atunci calc pe cărbuni încinși să ajung la ușa ta,
dar nu-mi răspunde nimeni
și mă întreb de ce nu m-ai învățat,
atunci când lumea mea și a ta erau una,
că dorul poate ucide și ultima fărâmă de speranță
și dintr-o dată înțeleg că dragostea mea
este pe o stradă cu sens unic
la capătul căreia nu mă mai așteaptă nimeni…

Toamna ești tu

Tatyana Markovtseva – Feel the Line
Toamna, 
ferestrele au miros de brumă,
dulce acrișor 
ca o cană cu must proaspăt
în care se mai oglindesc cuminți
dimineți strânse într-o rază de soare, 
iar zilele au parfumul inconfundabil
al frunzelor care își leagănă
în brațele amăgitoare ale vântului, 
teama desprinderii pentru ultimul zbor.

Dar toamna asta
are gust de ciocolată amară,
pe care o simt în culoarea ochilor tăi
în care mă îmbrac în fiecare seară
și mă strecor hoțește
în răcoarea de catedrală a amintirilor 
să mă rog de iertare
pentru păcatul de a fi sfidat cerul,
iubindu-te pe tine mai mult.

	

Când anotimpurile nu mai au nume

Sursa foto – internet
Cerul se răstoarnă și plânge, 
orașul tremură, învăluit de umbre
care se strecoară grăbit, 
lăsând în urmă parfum de cafea
și de dragoste,
doar tu lipsești 
din acest tablou matinal
în care povestea noastră 
nu își găsește locul,
ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată, 
ca și cum totul a fost doar un vis, 
numai că eu încă simt răsuflarea ta
pe obraz
și-mi amintesc cum mă pierdeam în ochii tăi 
care îmi spuneau cuvinte nerostite, 
știi că și tăcerile vorbesc, ziceai, 
și eu te credeam, 
încă nu ploua în ianuarie, 
între noi o cafea și mâna ta 
ținând strâns mâna mea, 
nu o să te las să pleci, îmi șopteai, 
și dintr-o dată totul era culoare 
de parcă am fi ajuns la capătul curcubeului... 
Dar astăzi, plouă,
anotimpurile nu mai au nume, 
în jurul meu, doar umbre fără chip, 
privind mustrător culorile 
împletite în haina mea de ploaie, 
ne strici simetria zilelor,
sentimentele își au locul lor acolo, 
între zidurile cenușii ale caselor,
nu poți să le porți cu tine, 
fluturându-le în ochii tuturor,
se rostogolesc spre mine cuvintele lor 
repezi și grele, 
pentru că ele nu pot înțelege 
că eu nu voi fi niciodată o umbră 
și tu ai să te întorci 
să-mi desenezi iarăși chipul, 
cu ochii, 
cu buzele, 
cu dragostea ta
pe care nici ploaia
nici oamenii
nici distanța 
nu o vor șterge vreodată. 

(din volumul Scrisoare pe o floare de salcâm - editura SIONO 2021) 

Blestem de toamnă

Arunc cu frunze-n tine, toamnă,
Și te blestem, că nu-mi dai pace,
Să-ți fie roşul strai de seară
Ș
i-n galben ziua să te-mbrace.

Şi să te cânte-n vers poeții,
În vânt culorile să-ți cearnă,
Când pe alei îndrăgostiții
Plătesc cu flori, iubirii vamă.

Să-ți bântuie prin suflet brume,
În certuri lungi, filozofale
Când mustul dulce face spume
Uitând arome prin pocale

Şi când o fi spre asfințit
Și or să-ți plece în şir cocorii,
Ca o arsură de cuțit
Să-ți plângă peste ramuri norii.

Să nu ai liniște, nici rost
Că prea devreme-ai început,
Să-ți sapi prin inimi adăpost
Pentru-un razboi deja pierdut,

Că nu ai, tu, atâtea zile
Cât să cedez în fața ta,
Așa că ia-ți tristețile
Și du-te, toamnă, unde-i vrea!

Fum

Fabian Perez – Man lighting Cigarette II

Ploua în seara aceea în care tu, fără un cuvânt
te-ai îndepărtat, un bărbat grăbit
într-un oraș tremurând înnebunit sub dansul stropilor de ploaie
și eu am rămas privind în urma ta
în decorul abstract al stăzilor colorate
de o toamnă străină și rece, venită brusc,
când nimeni nu o aștepta,
până ai devenit doar un punct sau o umbră, nu mai știu,
era târziu, și-mi era frig, încă ploua sau așa cred,
pentru că aveam obrajii uzi când am intrat
într-un bar oarecare, abia luminat,
voiam să beau doar un ceai și să plec,
dar tu erai acolo, în barul acela fără nume, fumând liniștit,
având în față un pahar cu gin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Știi, e ciudat cum îmi aduc aminte acum
toate aceste amănunte absolut neimportante,
dar încă mai simt privirile lacome ale bărbaților din jur
care parcă mă dezbrăcau când m-am așezat tăcută pe un scaun lângă tine,
așteptând să-mi vorbești, să mă pot măcar preface că te înțeleg,
numai că tu, învăluit în fumul de țigară,
savurai încet alcoolul rămas pe fundul paharului,
privind peste mine la dansul mecanic al unei fete
ce își unduia lasciv trupul mic și obosit.
Am încercat să îți zâmbesc, dar m-am lovit de nepăsarea ta ca de un zid
și atunci, fără un cuvânt de bun rămas,
ascunzându-mi durerea sub perdeaua de fum,
de teamă să nu îți întâlnesc ochii
și să-mi rătăcesc iar sufletul în adâncul lor,
am plecat fără să mai întorc capul spre tine,
amețită de parfumul greu al țigării tale
risipită trist în scrumul căzut pe podeaua murdară
a ultimului bar deschis în oras, în noaptea aceea de toamnă
la fel de străină și rece ca iubirea ta…

 

Exercițiu de gândire


Tatyana Markovtseva – Feel the line

Tu mă aștepți
în timp ce tiveşti cu migală
un drum pe care inimile noastre
ar putea trece una pe lângă cealaltă
fără ca măcar să se recunoască,
eu te caut
și răvăşesc cerul
în aflarea iubirii perfecte
pentru sufletul tău
obosit de prea multă toamnă,
și visăm unul la celălalt,
două tăceri albastre,
născute din întunericul unui cer
pe care amândoi
învăţăm să aprindem stele.

Nebunie

Tatiana Markovtseva – aripi de inger

Am vrut să dansez desculță pe străzi,

să-mi sângereze tălpile

ce nu pot uita drumul

pe care îl străbăteau în fiecare noapte

să ajungă la tine,

și m-am trezit furișându-mă iar

pe sub felinarele cu ochi mici și galbeni

pe care îi simt cum se lipesc

de coapsele mele dezgolite,

agățându-se ca lianele,

încercând să îmi oprească

chinul drumurilor spre nicăieri.

Dar memoria mea are un singur nume

și am să continui să mă rotesc

în ritmul nebun al inimii mele,

până când

din așteptările mele vor crește aripi,

înger să-ți fiu pentru o viață

și încă o zi.

Scrisori de fum

sursa foto – internet

Ce faci?
Ți-e bine?
Mai zâmbești?
Pe care drum
mai spui povești?
Pe unde ești?
Știi că-mi lipsești?
Purtând în ele dorul mut,
cuvintele  închise în gând
ți  le-am trimis fără adresă,
printr-un poștaș imaginar
ce s-a întors,  era firesc,
c-o geantă doldora de visuri
cu adresant necunoscut.
Scrisori de fum, fără răspuns,
le-am pus atunci pe-un raft de suflet
și le deschid din când în când
să-mi fie far printre furtuni.