Când anotimpurile nu mai au nume

Sursa foto – internet
Cerul se răstoarnă și plânge, 
orașul tremură, învăluit de umbre
care se strecoară grăbit, 
lăsând în urmă parfum de cafea
și de dragoste,
doar tu lipsești 
din acest tablou matinal
în care povestea noastră 
nu își găsește locul,
ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată, 
ca și cum totul a fost doar un vis, 
numai că eu încă simt răsuflarea ta
pe obraz
și-mi amintesc cum mă pierdeam în ochii tăi 
care îmi spuneau cuvinte nerostite, 
știi că și tăcerile vorbesc, ziceai, 
și eu te credeam, 
încă nu ploua în ianuarie, 
între noi o cafea și mâna ta 
ținând strâns mâna mea, 
nu o să te las să pleci, îmi șopteai, 
și dintr-o dată totul era culoare 
de parcă am fi ajuns la capătul curcubeului... 
Dar astăzi, plouă,
anotimpurile nu mai au nume, 
în jurul meu, doar umbre fără chip, 
privind mustrător culorile 
împletite în haina mea de ploaie, 
ne strici simetria zilelor,
sentimentele își au locul lor acolo, 
între zidurile cenușii ale caselor,
nu poți să le porți cu tine, 
fluturându-le în ochii tuturor,
se rostogolesc spre mine cuvintele lor 
repezi și grele, 
pentru că ele nu pot înțelege 
că eu nu voi fi niciodată o umbră 
și tu ai să te întorci 
să-mi desenezi iarăși chipul, 
cu ochii, 
cu buzele, 
cu dragostea ta
pe care nici ploaia
nici oamenii
nici distanța 
nu o vor șterge vreodată. 

(din volumul Scrisoare pe o floare de salcâm - editura SIONO 2021) 

Blestem de toamnă

Arunc cu frunze-n tine, toamnă,
Și te blestem, că nu-mi dai pace,
Să-ți fie roşul strai de seară
Ș
i-n galben ziua să te-mbrace.

Şi să te cânte-n vers poeții,
În vânt culorile să-ți cearnă,
Când pe alei îndrăgostiții
Plătesc cu flori, iubirii vamă.

Să-ți bântuie prin suflet brume,
În certuri lungi, filozofale
Când mustul dulce face spume
Uitând arome prin pocale

Şi când o fi spre asfințit
Și or să-ți plece în şir cocorii,
Ca o arsură de cuțit
Să-ți plângă peste ramuri norii.

Să nu ai liniște, nici rost
Că prea devreme-ai început,
Să-ți sapi prin inimi adăpost
Pentru-un razboi deja pierdut,

Că nu ai, tu, atâtea zile
Cât să cedez în fața ta,
Așa că ia-ți tristețile
Și du-te, toamnă, unde-i vrea!

Fum

Fabian Perez – Man lighting Cigarette II

Ploua în seara aceea în care tu, fără un cuvânt
te-ai îndepărtat, un bărbat grăbit
într-un oraș tremurând înnebunit sub dansul stropilor de ploaie
și eu am rămas privind în urma ta
în decorul abstract al stăzilor colorate
de o toamnă străină și rece, venită brusc,
când nimeni nu o aștepta,
până ai devenit doar un punct sau o umbră, nu mai știu,
era târziu, și-mi era frig, încă ploua sau așa cred,
pentru că aveam obrajii uzi când am intrat
într-un bar oarecare, abia luminat,
voiam să beau doar un ceai și să plec,
dar tu erai acolo, în barul acela fără nume, fumând liniștit,
având în față un pahar cu gin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Știi, e ciudat cum îmi aduc aminte acum
toate aceste amănunte absolut neimportante,
dar încă mai simt privirile lacome ale bărbaților din jur
care parcă mă dezbrăcau când m-am așezat tăcută pe un scaun lângă tine,
așteptând să-mi vorbești, să mă pot măcar preface că te înțeleg,
numai că tu, învăluit în fumul de țigară,
savurai încet alcoolul rămas pe fundul paharului,
privind peste mine la dansul mecanic al unei fete
ce își unduia lasciv trupul mic și obosit.
Am încercat să îți zâmbesc, dar m-am lovit de nepăsarea ta ca de un zid
și atunci, fără un cuvânt de bun rămas,
ascunzându-mi durerea sub perdeaua de fum,
de teamă să nu îți întâlnesc ochii
și să-mi rătăcesc iar sufletul în adâncul lor,
am plecat fără să mai întorc capul spre tine,
amețită de parfumul greu al țigării tale
risipită trist în scrumul căzut pe podeaua murdară
a ultimului bar deschis în oras, în noaptea aceea de toamnă
la fel de străină și rece ca iubirea ta…

 

Exercițiu de gândire


Tatyana Markovtseva – Feel the line

Tu mă aștepți
în timp ce tiveşti cu migală
un drum pe care inimile noastre
ar putea trece una pe lângă cealaltă
fără ca măcar să se recunoască,
eu te caut
și răvăşesc cerul
în aflarea iubirii perfecte
pentru sufletul tău
obosit de prea multă toamnă,
și visăm unul la celălalt,
două tăceri albastre,
născute din întunericul unui cer
pe care amândoi
învăţăm să aprindem stele.

Nebunie

Tatiana Markovtseva – aripi de inger

Am vrut să dansez desculță pe străzi,

să-mi sângereze tălpile

ce nu pot uita drumul

pe care îl străbăteau în fiecare noapte

să ajungă la tine,

și m-am trezit furișându-mă iar

pe sub felinarele cu ochi mici și galbeni

pe care îi simt cum se lipesc

de coapsele mele dezgolite,

agățându-se ca lianele,

încercând să îmi oprească

chinul drumurilor spre nicăieri.

Dar memoria mea are un singur nume

și am să continui să mă rotesc

în ritmul nebun al inimii mele,

până când

din așteptările mele vor crește aripi,

înger să-ți fiu pentru o viață

și încă o zi.

Scrisori de fum

sursa foto – internet

Ce faci?
Ți-e bine?
Mai zâmbești?
Pe care drum
mai spui povești?
Pe unde ești?
Știi că-mi lipsești?
Purtând în ele dorul mut,
cuvintele  închise în gând
ți  le-am trimis fără adresă,
printr-un poștaș imaginar
ce s-a întors,  era firesc,
c-o geantă doldora de visuri
cu adresant necunoscut.
Scrisori de fum, fără răspuns,
le-am pus atunci pe-un raft de suflet
și le deschid din când în când
să-mi fie far printre furtuni.

Plimbarea de seară


Leonid Afremov – When dreams come true(palette Knife – oil paint)

Învăluită în surâsul tău,
îți simt palmele ținându-mi cu grijă
sufletul,
să nu fie lovit de indiferența
trecătorilor grăbiți.
Plutește în aer parfum de dragoste
și noaptea face lucrurile să pară mai mari
și mai întunecate,
doar tu, zâmbind liniștit
în timp ce împletești fără nici o grabă povești
din tăcerile dintre noi,
pari desprins din cărțile cu eroi
care îmi luminau copilăria.
Mă strâng mai aproape,
cuibărindu-mi cuminte
mâna mea mică în palmele tale,
și, în timp ce îmi potrivesc
unul câte unul,
pașii după ai tăi,
respir cu nesaț parfumul serii târzii,
ascultând vocea ta calmă și caldă
care mă învață
că lumea din jur e frumoasă.
Ascuns adânc in mine,
în umbra pleoapelor
visul devine rug
pentru tristeți nenăscute încă.

Utopie

Tatyana Markovtseva – Feel the Line

Te-am visat
și erai lacrimă
și dor
și nesfârșire albastră
pierdută în valurile unei mări
ce se încolăcea obosită
pe gleznele mele,
să îmi oprească zborul
de pasăre rănită
în căutarea unei lumi
în care să nu mai fie
nici dor,
nici lacrimă,
doar uitare…

Adagio

Tatyana Markovtseva – Feel the Line

Uneori
mă mai bântuie ploi,
alteori
mă mai nasc muguri
când, adormită în îmbrățișarea caldă a firului de iarbă
ce îmi recită poeme de verde crud,
aștept o primăvară uitată de timp. 

Uneori
mă îmbraci în albastru,
alteori
te mai caut în tăceri
și aștept nescrise scrisori în care cuvintele dansează
stângace, ca un puf de păpădie
ce învață să zboare.

Uneori
mi-e dor și te dor,
alteori
îmi rătăcești prin vise
rugând vântul să-mi mângâie durerea zdrențuită
de colții stelelor înnebunite de parfumul
livezilor ce-au înflorit fără noi.

În acest du-te vino absurd și stingher,
eu te-aștept dar nu știi, tu mă chemi dar n-aud,
și, ca într-un vechi fantomatic blestem,
tot mai des
plouă în mine cu muguri,
tot mai rar
plouă în tine cu flori.

Nostalgie

Tatyana Markovtesa – Feel the line

Între noi, cuvântul,
u
neori, dulce ca sărutul
pe care îl simt când mi-e dor
mângâindu-mi umărul stâng ,
alteori, rece și rău,
asemeni întunericului
pe care îl pui pază
la poarta depărtării dintre noi.

În rest,
nimic nu tulbură tăcerea
în care gândurile mele,
mână în mână cu ale tale,
așteaptă cuminți
întoarcerea
ultimului șir de cocori