Ultimii cocori

sursa foto – internet

 

De ce vrei tu
să te învăț zborul cocorilor,
mă întrebai râzând,
și mă luai de mână
și îmi vorbeai despre dragoste,
iar sărutările tale
aveau gust de toamnă,
amețindu-mă
ca mustul din carafele de lut
lăsate pe mese,
când ne plimbam
prin parcuri prăfuite de timp.

Târziu,
când cocorii au plecat,
nu știu cum,
tu ai devenit dintr-o dată
unul dintre ei
și întinzându-ți aripile,
fără să privești o clipă în urmă,
ți-ai ocupat cuminte locul,
dispărând
în zarea încă albastră,
lăsându-ți cuvintele
la mine în suflet.

Într-un parc mic și pustiu,
pe o bancă veche
eu încă te mai aștept,
dar privesc cu tristețe
cum frunze tivite de brumă
ascund încet cărările
pe care ți-am scris într-o zi
poveștile
și mă tem că fără ele
tu n-ai să mai știi drumul
spre mine
ca să poți să te întorci.

Publicitate

Fapt divers

sursă foto – internet

Despre moarte numai de bine,
doar despre viață nu știu mai nimic.
Aseară mi-am jucat la ruletă
ultimul vers.
Am câștigat.
Acum, privesc în jurul meu
cum oamenii trec obosiți,
ascunzându-și fețele
sub o mască de indiferență,
și pavez drumul spre iad
cu cele mai frumoase cuvinte
fără ca nimeni să vadă.
La o margine de trotuar,
de sub pavajul proaspat pus.
câteva flori albastre de nu-mă-uita
își înalță sfidător corola
sub pașii tot mai grăbiți
spre nicăieri,
în timp ce la știri, o voce oarecare,
face un anunț de ultimă oră:
ieri, spre miezul nopții,
ruleta s-a sinucis.

Cum spuneam,
despre moarte numai de bine,
doar despre viață nu știu mai nimic..

Pași pe nisip

sursa foto – internet

Priveam urma pașilor pe nisip
unduindu-se ca într-un dans,
urma ta
înlănțuind-o strâns pe a mea
de teamă că valurile geloase
o vor fura să o ducă în larg,
urma mea
dansând fericită,
fără să vadă ceasul spart al clipei
ce se visa zbor nesfârșit
peste curcubeu,
și lângă ele marea
fredonând un andante fără sfârșit,
ocolindu-le cu grija mamei
ce-și veghează pruncii.

Când m-am întors spre tine
tu nu mai erai,
doar glasul tău purtat de vânt,
se auzea tot mai încet
și tot mai îndepărtat
spunând că mă aștepți
pe o plajă fierbinte
de la capătul lumii
pentru ultimul capitol
al poveștii noastre
în doi.

Numărând tăceri

A Dream – Monika Luniak

Într-o zi ca oricare alta
vei primi o carte poștală
pe spatele căreia nu va scrie nimic,
pentru că, nu-i așa,
ce poți scrie despre o iubire
care a fost atât de mare
încât lumea toată ar fi încăput în ea
fără ca măcar să știe,
o iubire
care a ars molcom și trist
fără să lase în urmă
nici măcar un gram de cenușă,
atât cât să pot merge într-o seară
la malul mării,
să o arunc în valuri
și să-i murmur încet
cântecul meu de lebădă.

Și cu toate acestea,
dacă într-o zi oarecare
vei primi o carte poștală
pe care nu va scrie nimic,
tu să știi că sunt eu
și încă te mai aștept
pe spuma unul val,
numărând fără grabă
tăceri.

Între ploaie și vânt

foto – din arhiva personala

Ca într-o rochie de mireasă
mă învăluie tăcerea ta
căutând cuvinte pierdute
din vremea în care ne iubeam
printre anotimpuri.
Tu îmi făceai aripi din vise,
eu mă jucam de-a v-ați ascunselea
prin gândurile tale,
și eram ploaie
și erai vânt
și îngeri dansau printre noi
amețiți de parfumul unei primăveri
niciodată uitate.
Doar păpădiile mai încearcă astăzi
să găsească urma zborului frânt
când am lăsat tăcerea
să crească între noi,
rătăcind stingheră
de la mine la tine,
înainte și înapoi,
într-un balans amețitor
ca o fată morgana
năucită de ploaie.
Rămâi cu mine, iubite,
ridică-mi vălul sub care
visul nostru încă așteaptă
să fim din nou doar noi doi.

Și totuși primăvară (pseudo glossă)

foto din arhiva personala

Ce trist miroase-a primăvară,
In parc, magnolii înfloresc treptat,
În lumea care mă-nconjoară
Ochii tăi mă ard ca un păcat.

Ștergându-mi lacrima ce doare
Te-aș crede iar, a mia oară,
De m-ai chema din întamplare.
Ce trist miroase a primăvară…

Sub ploi venite prea devreme,
Când ceasul din perete parc-a stat,
Știind că nu e rost să te mai cheme
În parc, magnolii înfloresc treptat.

Azi râd mai mult, chiar dacă uneori
Prin amintiri ce mă-nfioară
Văd chipul tău și plâng adeseori
În lumea care mă-nconjoară.

Să-mi spui atât, adio, doamnă,
Nu te-ai gândit când ai plecat
Și reci ca nopțile de toamnă
Ochii tăi mă ard ca un păcat

Ochii tăi mă ard ca un păcat
În lumea care mă-nconjoară,
În parc, magnolii înfloresc treptat,
Ce trist miroase-a primăvară…

Erată

                                           sursa foto- internet

Îți scriu într-o noapte târzie și rece,
nu am nimic nou să îți spun,
planetele continuă să se rotească după legile lor ciudate,
la pol pinguinii se pregătesc de bal,
ordinea mondială se cam destramă,
dar în general, totul este la fel
ca și ieri și înainte de ieri,
ca întotdeauna de fapt.
După cum îți spuneam, nimic nou,
purtăm în noi aceeași dragoste veche
în care tu joci șah cu visele mele,
mirându-te că încă nu am reușit să învăț nimic
din jocul acesta în alb și negru,
și eu îți scriu despre anotimpuri care se scurg nepăsătoare,
despre fluturi, despre culori
dar niciodată, iubite, nu scriu nimic despre noi.

Știi, aș vrea uneori să îți spun că simt cum mă pierd
într-un carusel de gânduri mărunte
și atunci mă agăț la întâmplare
de primul lucru care îmi vine în minte,
de privirea ta, ca o mângâiere îndelung așteptată,
pe care o simt stăruind asupra mea
atunci când tu crezi că nu sunt atentă,
sau poate de nerăbdarea
cu care te pregătești de un nou joc
pe care o îl începi invariabil cu aceeași mutare
zâmbind la gândul că iar
va fi un mat cât se poate de clar.

Cu toate acestea, nu îți spun nimic,
doar privesc cum în jurul nostru anotimpurile trec și vin,
tu taci și zâmbești citind scrisorile mele
așteptând să îți vorbesc într-o zi despre dragoste și despre noi,
eu pregătesc piesele pentru jocul de șah
pe care știi că nu o să îl învăț niciodată,
totul la fel de monoton ca și ieri, și înainte de ieri,
ca întotdeauna de fapt,
și nu știu de ce nu pot să îți spun cum de o vreme,
chiar dacă simt înnebunitor de aproape
parfumul tău mirosind a iarnă și a mere coapte,
doar tristețea îmi ninge în suflet
și-atât…

Numărând tăceri

sursa foto – internet

Într-o zi ca oricare alta,
vei primi o carte poștală
pe spatele căreia nu va scrie nimic,
pentru că, nu-i așa,
ce poți scrie despre o iubire
care a fost atât de mare
încât lumea toată ar fi încăput în ea
fără ca măcar să știe,
o iubire
care a ars molcom și trist
fără să lase în urmă
nici măcar un gram de cenușă,
atât cât să pot merge într-o seară
la malul mării,
să o arunc în valuri
și să-i murmur încet
cântecul meu de lebădă.
De aceea,
dacă într-o zi oarecare
vei primi o carte poștală
pe care nu va scrie nimic,
tu să știi că sunt eu și încă te mai aștept
pe spuma unul val,
numărând fără grabă tăceri.
(©Cristina- poezie publicată în Convorbiri literar-artistice nr.25/2021)

Ecoul tăcerii

sursa foto – internet

Se arcuiesc în mine toamne
când îmi port în tăcere pașii
pe drumul lung,
pavat cu lumini și umbre,
fără să știu
dacă vin sau dacă plec,
amețită de ecoul
pe care îl lași când te joci
fără să mă privești,
pe clapele amintirilor.

În urma mea,
peste cuvintele nespuse
tu, arlechinul gândurilor mele,
lași încet cortina
să nu îți văd lacrima
ce îți desenează pe față
riduri adânci de dor,
atunci când îți scoți,
obosit și trist,
masca cea de toate zilele.

Aria cercului

 

Tatyana Markotseva – Feel the Line

În brațele tale, dorm visele mele
în visele tale, pășesc pe vârfuri,
tăinuitele mele gânduri,
te îmbrățișează sărutându-ți ușor
argintul de pe tâmple,
așteptând în tăcere
să mă vezi
și să îmi faci loc
în gândurile tale
pentru ca dragostea noastră
să fie iarăși întreagă
ca atunci când visele mele erau și visele tale
găndurile mele erau gândurile noastre
iar brațele ni se căutau cu nerăbdare
dorindu-se cel mai frumos cerc
în care fiecare să poarte cu grijă
destinul celuilalt.