In lumea visului

In lumea visului
In lumea visului -Michael&Inessa Garmash

Ca într-o rochie de mireasă
mă învăluie lacrima ta,
căutand cuvinte pierdute
din vremea în care ne iubeam
printre anotimpuri.
Tu îmi făceai aripi din vise,
eu mă jucam de-a v-ați ascunselea
prin gândurile tale,
și eram ploaie
și erai vânt
și îngeri dansau printre noi
amețiți de parfumul unei primăveri
niciodată uitate.

Doar păpădiile mai încearcă astăzi
să găsească urma zborului frânt
când am lăsat tăcerea
să crească între noi,
rătăcind stinghere
de la mine la tine,
înainte si înapoi,
într-un balans amețitor
ca o fată morgana
năucită de ploaie.

Rămâi cu mine, iubite,
ridică-mi vălul sub care
visul nostru încă așteaptă
să fim din nou doar noi doi.

Reclame

Departe

Untitled
sursa foto- arhiva personala


ceașca
de cafea,
florile de liliac
și ochii străini
ce îți veghează somnul
în absența mea

Luna înflorită

DirtyGivingDungenesscrab-mobile

Căutându-te,
mă lovesc iar de mine
și-mi ridic privirea spre cer
întrebându-mă unde ești,
lună zăludă,
de mă lași singură,
să-mi împrăștii dorul
în cele patru zări?
M-am împiedicat de vânt
și mi-am zdrelit genunchii
într-un colț de stea
căutând să găsesc locul
unde să-mi las sufletul
să se odihnească
un veac,
sau măcar o secunda,
până vin zorii,
numai că tu,
lună nebună ,
ai uitat să răsari
și fără lumina ta,
rătăcesc prin noapte cărând,
precum Sisif,
povara lacrimilor neplânse,
fără să-mi aflu drumul.
Unde ești,
lună smintită,
se tanguie abia auzit
și dragostea mea,
dar tu
agățată nepăsător
de o creangă înflorită,
stai la taifas cu iubitul meu,
așteptând,
ca într-un uitat joc
de-a v-ați ascunselea,
să vă găsesc.

Nostalgie

Nostalgie ( casa bunicii- Andrei Branisteanu)
sursa foto – tabloul  Casa bunicii – Andrei Branisteanu

Uneori, în serile reci,
din casa cu perdele înflorate
mă privesc lacrimile bătrânilor mei,
înfiorate de răceala hornurilor
din care de mult nu mai iese fum,
semn că ei sunt acolo
să-mi încălzească amintirile.
Lângă poarta înțepenită în tăcere,
doar bradul își mai poartă
veșnicia verdelui, ce își trage seva
din fotografiile uitate pe pereți
atunci când poveștile bunicii
au plecat să se odihnească puțin,
dincolo de stele.

La celălalt capăt al meu

pescarus
foto din arhiva personala

Ești frumoasă,
îmi șoptești în zori,
mirat că nu-mi mai auzi bătăile
inimii
cântând la unison cu ale tale,
dar inima mea
a accelerat de mult ritmul
în care simte iubirea,
ca și cum s-ar grăbi spre un port
în care vapoarele
nu opresc decât dacă te văd acolo,
ca un far luminând în furtună,
și poate nici atunci
nu pot găsi drumul spre țărm.
Iar inima mea aleargă
aleargă,
temându-se
se-apropie noaptea
și ea nu e acolo
să-ți arate drumul,
și-atunci începe speriată
să bată
iute, tot mai iute
până când totul devine
o șoaptă prelungă de dor.

Și cum ai putea tu, iubite,
s-o mai auzi
când pescărușii țipă pe țărm
hrănindu-se cu lăcomie
din plânsul ei?

Târziu,
când zorii au alungat
tenebrele nopții,
doar inima mea
își mai bate chemarea,
fericită că ești acolo
să-i mângâi rănile
și să-i spui
că o iubești.

Mâinile

     necuvinte

     Doar un cuvânt aruncat la întâmplare între mine și tine și timpul începe să se dilate cu repeziciune, ca și cum ar vrea să transforme totul în două universuri paralele: de o parte eu, îmbrăcată sumar, doar cu durerea de a fi departe de tine, iar de cealaltă tu, cu toate sentimentele pe care ți le-am dăruit cândva.
Simt că respir tot mai greu și ca un orb rătăcesc prin întuneric fără să te văd și atunci întind mâna să te caute, fără să știu că mâna ta m-a găsit deja, împiedicând timpul să se împartă la doi.