Zâmbind tăcerii…

c0b350cc518c44466417604b90fdc381
desen – Tatyana Markovtseva

Ți-am scris un poem,
cu rădăcina copacilor
ți l-am scris,
și așteptând să înflorească
în gândurile tale
m-am așezat pe un țărm de mare
să îți ascult șoaptele
aduse de vânt
și să îți mângâi tristețea 
cu aripa albastră
a unui vis.
Peste pleoapele mele închise
o ploaie caldă
desenase un curcubeu
în care mai ardea molcom
povestea noastră,
cum ard focurile
pe locul vechilor comori,
și am simțit arsura unui sărut
când i-am șoptit unui val
numele tău
rugându-l
să îmi păstreze taina
acestei iubiri imposibile.

Reclame

Ultimul sărut

lovak-a-naplementeben2
sursa foto – internet

Iubitul meu,
îți simt din nou
degetele arzându-mi în păr
și-n ochii amintirii
cai negri îți poartă minciuna
sărutului din urmă.
Dincolo de mine,
păsări albastre
aduc ecoul uitării.

Tată,

FB_IMG_1535789666747

Mi-e atât de dor,
încât tăcerea se sparge în fluturi,
risipindu-se în adâncul cerului
ce îți poartă blândețea
cu care îmi prindeau aripi
să zbor spre neînceputuri.

Pe pânza de păianjen a memoriei,
doar florile îți mai poartă  șoapta
ce îmi spune și acum povești,
când  la porțile nopții
arunci nestemate de gând
peste apa întunecată a Stixului.

Leganându-mi durerea
în cercuri de uitare,
mă învelești cu căldura brațelor tale
și te agăți, bob de rouă albastră,
în colțul știut al viselor mele
și îmi aprinzi stele
pentru încă o zi…

Aici nu mai locuiește nimeni

Drawings-Feel-the-line-by-Russian-artist-Tatyana-Markovtseva-1
Tatiana Markovtseva – Black and yellow

 

 

 

 

 

 

 

 

De câte ori pleci, iei ceva din mine

Poate încerci să mă recompui

lângă sufletul tău

mi-am spus,

așteptându-te răbdătoare,

privind cum îmi dispar rând pe rând

buzele,

umerii,

brațele,

sânii,

coapsele,

până când din mine a rămas

doar  inima,

aruncată cu nepăsare

într-un colț.

Te-aș fi strigat, dar nu puteam,

te-aș fi căutat, dar nu știam unde,

aș fi îmbrățișat aerul

care îți păstra parfumul

și ți-aș fi mângâiat chipul

dar mă dureau mâinile

cu care îți umplusem zilele

de culori

și ochii care îmi lăcrimaseră

stelele din privirea ta

și minciuna ta, rece ca o rana,

mă dureau.

Fără un cuvânt,

am plecat din camera noastră goală,

în care doar oglinda mai pastra

imaginea mea

din vremea în care mă iubeai

și eram întreagă,

ca visul unui copil pentru care inorogii

încă mai spun povești,

lăsând peste umbra ta

o fărâmă de zâmbet

să îți spună când ai să te întorci

că aici

nu mai locuiește nimeni.

 

 

 

 

Vis

EC 4 - Vis
Sursa foto – internet

Oare ce culoare au oile
din nopțile de insomnie
ale cailor verzi
ce-mi bântuie de o vreme
cărările umbrite
ale gândului,
te-am întrebat într-o dimineață
când încă nu dispăruse
dintre noi
parfumul nopților de dragoste.

Tu mi-ai zâmbit
legănâdu-te ușor
în hamacul abia cumpărat
de ventricolul drept
al inimii mele,
și, fumându-ți liniștit trabucul
ai încercat să-mi explici
pragmatic,
așa cum înveți un copil
că unu și cu unu fac doi,
că niciodată caii nu visează.

Dar eu știu că nu e așa,
altfel de ce m-aș fi trezit
în fiecare dimineață
obosită
de atâta alergătură
printre vise
în timp ce caii mei verzi
îmi șopteau somnoroși
bună dimineața
ascunzându-se cuminți
în lumina ochilor tăi ?