Așchia

   Femeia îngenunchease pe pământul rece, fără să ia în seamă frigul care te pătrundea până la os. L-a simțit pe omul ei aproape, răsuflarea lui îi mângâia obrazul, ștergându-i lacrimile. L-a auzit șoptindu-i cuvinte dulci, dar ea a tăcut știind că vorbele acum nu își mai aveau rostul. A întins mâna spre el și a tresărit simțind arsura neașteptată. A deschis ochii, privind mirată așchia înfiptă adânc în palmă. În fața ei, pe crucea cioplită rudimentar care veghea mormântul proaspăt o picătură de sânge pulsa ca o inimă.
   Și-a făcut speriată semnul crucii, și a șters cu un colț de broboadă lemnul pe care moș Costache, din graba cu care se petrecuseră toate, uitase să îl mai geluiască. Fusese prieten bun moșul cu omul ei. Uneori, duminica târziu, după horă, când țiganii încă își plimbau arcușul pe corzile viorilor se întâlneau să îi citească la lumina slabă a unui muc de lumânare gazeta veche de o lună pe care i-o aducea pe furiș Ghiță clopotarul. Vezi moș Costache, să o termini până dimineață că trebuie să i-o duc coanei preutese. Moșul râdea și îi făcea semn omului ei și amândoi se pierdeau alene pe ulița plină de praf. Știa ea bine că se opreau mai întâi la casa ei, de unde plecau cu ulciorul plin de tămâioasă să le ajungă peste noapte. Ea își vedea de treabă, bodogănind singură ca toate femeile, dar fără să fie supărată cu adevărat. În zori, bărbatul se strecura încet sub pătura grea căutându-i moliciunea corpului și ea îl lăsa, răsucindu-se spre el, că drag îi fusese din prima clipă bărbatul aista mare ca un urs, dar bun ca pâinea caldă. O să îl cinstesc mâine pe moș Costache cu o bărdacă de vin, din al bun, că s-a străduit săracu’, a oftat ea și s-a ridicat greu în picioare. O dureau genunchii, dar mai rău o durea sufletul pe care nici o unsoare descântată la miez de noapte, de Safta, țiganca bătrână din șatra ce își făcea veacul la marginea satului cât era vara de lungă, nu avea cum să îl lecuiască.
   A ridicat ochii spre cerul siniliu prin care o rază de soare se căznea să pătrundă și a zâmbit. Și-a mai trecut odată mâna peste pământul reavăn și a stat așa, privind în zare, cum o făcea altădată sprijinită de bărbatul ce se odihnea de acum în pământul proaspăt, apoi a mângâiat crucea cioplită stângaci, simțind cum arde în palmă locul în care intrase bucățica de lemn, s-a ridicat greu și s-a îndepărtat încet, umbră cernită într-o primăvară care nu voia să se arate. Mă întorc și mâine să vorbim, dar acum trebuie să mă duc, că s-a înserat și trebile nu așteaptă, a șoptit obosită brusc, ducându-și la gură mâna rănită, ce mirosea ca omul ei, a iarbă și pământ abia întors în brazdă.
   În umbra unui nuc, moș Costache a așteptat-o să se îndepărteze, apoi s-a așezat pe locul de unde se ridicase femeia, a lăsat să cadă câțiva stropi de vin din sticla pe care o scosese de sub suman și potrivindu-și cu greutate niște ochelari pe nas a început să citească cu voce tare dintr-o gazetă veche.