Continuitate

13221595_1266076516755757_7291812077171878080_n

Demult,
când lumea mea era la începuturi,
și nu știam ce grele pot fi culorile ei gri,
m-am cățărat pe umerii poveștilor,
să ajung până la cer,
să desenez stele.

Mai târziu,
fetița mea, mi-a găsit bagheta fermecată
rătăcită într-un ungher uitat de suflet
și privind în adâncul ochilor mei,
a presărat peste ele
pulbere de vise.

Astăzi,
fetița ei citește alte povești,
dar uneori, seara, jucându-se cu luna,
se furișează în balonul ei cu vise
și mângâie stelele,
făcându-le să cânte.

Reclame

Luna înflorită

DirtyGivingDungenesscrab-mobile

Căutându-te,
mă lovesc iar de mine
și-mi ridic privirea spre cer
întrebându-mă unde ești,
lună zăludă,
de mă lași singură,
să-mi împrăștii dorul
în cele patru zări?
M-am împiedicat de vânt
și mi-am zdrelit genunchii
într-un colț de stea
căutând să găsesc locul
unde să-mi las sufletul
să se odihnească
un veac,
sau măcar o secunda,
până vin zorii,
numai că tu,
lună nebună ,
ai uitat să răsari
și fără lumina ta,
rătăcesc prin noapte cărând,
precum Sisif,
povara lacrimilor neplânse,
fără să-mi aflu drumul.
Unde ești,
lună smintită,
se tanguie abia auzit
și dragostea mea,
dar tu
agățată nepăsător
de o creangă înflorită,
stai la taifas cu iubitul meu,
așteptând,
ca într-un uitat joc
de-a v-ați ascunselea,
să vă găsesc.

Rătăcind prin furtuni

          ratacind prin furtuni

              Uneori, seara, când lacrimile îi spălau amintirile, se întreba ce joc ciudat a mai inventat pentru ei destinul acela cu ochi de înger și suflet de demon, care aduna și desfăcea fire pe care ea credea că le-a strâns cât să reziste o viață, dar nu știa cum, se trezea mereu plutind în derivă, ca o corabie fantomă pe care până și speranța renunțase să mai respire.
              Oare câte iubiri ți-au mângâiat sufletul? Am fost și eu printre ele? – s-a trezit șoptind, dar a tăcut dintr-o dată, gândindu-se că mai bine s-ar fi pălmuit singură în fața oglinzii, să vadă și să o doară arsura palmelor pe obraji, decât să-i fi pus întrebarea asta. Pentru că atunci nu i-ar fi văzut durerea din privirea încurcată dintr-o dată, neștiind ce să răspundă, pentru că oricum răspunsul ar fi rănit-o. Și mai știa că niciodată, chiar și atunci când poate o ura, întrebându-se ce naiba cauta ea în gândurile lui, el nu ar fi vrut să-i simtă tristețea, iar ea nu iși dorea să fie o povară în plus pe umerii lui pe care se sprijinea o lume. Nu a lui, ci a celor care îl iubiseră și îl mai iubeau încă, tandru sau sălbatic, contopindu-se într-un foc care îl mistuia încet și pe care nu știa, sau poate că nici nu voia, să-l stingă. Îl simțea dincolo de perdeaua de fum a tăcerii cum stă așteptând focul să îl devoreze, rău și flămând, privindu-l cum îl urmărește, în cercuri mici, răbdător, așa cum își urmăresc lupii prada, gândindu-se că poate așa nu o să mai aibă gustul acela metalic al neîmplinirii care îi cutreiera sufletul de la o vreme.
Numai că ei nu-i plăceau lupii și nici focurile ce aveau nesăbuința de a se crede copii ai lui Hefaistos, unici și inviolabili, și atunci s-a răsucit dintr-o dată într-o ploaie albastră stingând văpaia aceea fără noimă, lăsându-l pe el acolo, între iubirile lui pârjolite, să se hotărască pe care merită să o salveze. Când a plecat, a simtit cum în sufletul ei mor unul câte unul visurile și o durea că nu va mai putea să afle dacă el va înțelege vreodată că totul în jur e culoare doar dacă alegi să nu mai privești lumea prin ochelarii opaci și inutili ai tristeții.
Și în timp ce inima i se împrăștia în ultimii stropi de ploaie, s-a auzit șoptind iar, fără să vrea, sunt aici, dragul meu, și am să fiu mereu să-ți mângâi sufletul obosit, cutreierând fără să știi printre dorurile tale, Ofelie modernă prinsă în plasa unei iubiri imposibile, rătăcind prin furtuni…

Bine te-am gasit, mamă, bun rămas!

batrana-750x335
sursa foto – internet

         O priveam tacută. Mică, cu mâinile și picioarele deformate de boală, dar cu niște ochi de o frumusețe pe care timpul nu putuse să le-o răpească.  Îmi aminteam cum îmi povestea, cu o voce caldă, despre vremuri în care a fost fericită, despre oameni pe care i-a cunoscut, despre oameni pe care i-a ajutat, și cum o ascultam în timp ce cautam să aflu mai multe despre durerile care îi măcinau trupul. Despre un singur lucru nu a vorbit niciodată: despre copii. Așa că am presupus că nu are și nu am pus întrebări, să nu deschid cine știe ce răni. Știam că femeia care o avea în grijă nu îi era nici măcar rudă, dar nu am întrebat-o cum le-a adus viața împreună. Am învățat în ani de meserie că dacă omul vrea să îți spună ceva, o va face cu siguranță, chit că vrei, chit că nu vrei, așa că e mult mai bine să ai răbdare.
Trecuse timpul, o mai văzusem de câteva ori, dar viața își urmase mersul ei, iar bătrâna a rămas pentru o vreme doar un pacient care răspunsese bine la tratament. Acum, când cei în grija cărora era mă rugaseră să o văd din nou, m-am trezit ca de multe ori în situația în care simțeam cum inima mi se strânge de neputință. Făcuse un accident vascular grav și nu prea mai era mare lucru de făcut. Am vrut să știu cum s-a întâmplat.
Păi a primit un plic cu 100 euro de la băiatul ei de care nu știa nimic de mai bine de patru ani. Am făcut ochii mari și am întrebat ca și cum nu aș fi auzit bine. Are copii? Femeia din fața m-a privit și m-a întrebat timid dacă am timp, că e noapte și eu mi-am terminat programul. Am făcut un semn că nu mai contează și m-am așezat pe un scaun să scriu o rețetă și să ascult.
Da, mi-a spus ea, are un băiat și o fată. I-a crescut singură, și i-a ținut în școli așa cum a putut. Plecați în străinătate, au ajuns bine amândoi. Au case, mașini, bani, familie. Băiatul a venit să o vadă acum cinci ani. A mai căutat-o la telefon de câteva ori, dar atât. Fata, s-a întors în țară de vreo doi ani și m-a sunat să îmi spună că a ea nu poate avea grijă de maică-sa, așa că vrea să o ducă la un azil, unde o găsi loc. Dar de venit, nu a venit niciodată să o vadă. Chiar dacă și-a făcut casă doar la 10 km de aici.  Dar eu nu am putut să o las, doamnă doctor, sa o ducă acolo, că știu eu cum e cu azilurile astea. Și pe urmă, e cu mine de atâta timp. Ne-am învățat una cu cealaltă, copiii mei vin să o vadă și să-i aducă dulciuri, că tare-i plac, bărbatul meu vine și face focul să nu-i fie frig, mâncăm împreună, mai stăm cu vecinele la povești seara. Cu cine să fi stat ea la azil, unde nu cunoștea pe nimeni, m-a întrebat femeia, fără să aștepte răspuns. Și dacă i-am spus că o țin în continuare, mi-a răspuns că e treaba mea, ea a zis ce avea de zis, dar să nu mă duc să îi cer bani pentru a bătrâna, ca nu are. Așa a zis, a bătrână… Și dusă a fost!
Acum trei zile, a continuat ea, ne-a adus poștașul o scrisoare pentru ea. Erau două rânduri și 100 de euro, să-ți iei și dumneata ceva, îi scria băiatul. Doamne, și ce fericită a fost! Vorbea și râdea și până târziu în noapte a făcut planuri ce să facă ea cu banii aceia trimiși de copilul ei, care vezi, nu a uitat-o așa cum a crezut. Dimineața, când am venit la ea, nu mai vorbea și nu mai putea mișca partea dreaptă. I-am sunat copiii și mi-au spus să fac ce vreau. Așa că v-am chemat, ce credeți, să o duc la spital? Am privit-o trist. Era prea târziu. Cu ochii în lacrimi, femeia m-a întrebat dacă m-aș supăra dacă l-ar suna pe băiat să vorbesc eu cu el. Am acceptat în tăcere și am așteptat să răspundă cel de la capătul celalalt al firului. I-am explicat și i-am spus ce alternative sunt. Răspunsul m-a lăsat fără replică: asta este, e bătrână, faceți ce credeți de cuviința, eu oricum nu pot veni la înmormântare că am familie și serviciu aici și nu pot pleca, mă înțelegeți nu?
Sincer, nu înțelegeam, dar ce rost avea să îi spun? Omul avea problemele lui, între care moartea mamei nu își găsea locul.
Bătrâna s-a stins după câteva zile, îngrijită de o femeie străină care îi fusese în ultimii ani și fiu și fiică. Murise fericită că fiul ei o ducea bine și nu o uitase. Fiu care, așa cum îmi spusese, nu a venit la înmormântare. Cât despre fată, ea alesese în urmă cu doi ani.

Qvo vadis, Domine?

2008_07_14_0_7_sculpturi-maiestrie-si-smerenie_8788
foto web-sculptura cu autor necunoscut

        Bulgării se rostogolesc cuminți, încercând să acopere goliciunea pământului cu trupul sfârtecat de răni ascunse sub maldărul de flori ofilite. Nimic nu te pregătește pentru spectacolul desfășurat în fața ta, în care chipuri cernite trec de la bocetul prelung, învăluit în perdea de lacrimi, la indicații date rapid, concis cu voce joasă și sigură ce ar putea fi invidiata de orice director de marketing, și din nou plânsul acela sfâșietor, care iți pătrunde în ultima fibra de suflet, totul repetându-se cu repeziciune, după un scenariu vechi de secole.
Și totuși, dincolo de această paradă, exista durere, o vezi și o simți în privirea celui care încearcă cu disperare să își întipărească pe retină ultima imagine a celui drag, în plânsul neprefăcut al unui copil care înțelege mult prea devreme ce înseamnă niciodată, în tăcerea mută sub care încerci să ascunzi un „de ce” fără rost.
În jurul meu oamenii vorbesc de ale lor, cine s-a măritat, cine a născut, cine a murit, lucruri multe și mărunte, ca deh, nu s-au văzut de mult, și nu se știe când se vor mai întâlni. Numai de mort nu vorbește nimeni. Îl privesc din când în când, cum sta acolo, drept, în costum de gala, cu ochii închiși parcă ar vrea să nu mai audă nimic din toată aceasta sporovăiala fără rost, în care vocile se amestecă, şoptindu-şi ușor „uite, tu, ce bine arată” sau poate doar un „vai, cât s-a schimbat”, cu mâna dusă strategic la gură, de parcă cel din sicriu i-ar putea auzi.
Închid ochii, nu ca să alung lacrima pe care o simt zbătându-se între pleoape ci doar ca să îmi amintesc toate clipele bune și frumoase trăite cu cel plecat într-o lume mai bună. Cu asta vreau să rămân, cu râsul și glumele și bucuria de a trai, cu amintirea glasului blând vorbind cu înțelepciune despre orice, de la divinitate la cum se fac treburile într-o gospodarie. Cu amintiri despre viață vreau să rămân, că despre moarte voi avea timp să aflu când îmi va veni vremea.
În jurul meu lumea tace dintr-o dată și ascultă, cu sfială parcă, veșnica pomenire ce răsună în aer cu același impact pe care ți-l lasă un Te Deum cântat într-o sală de spectacol, de parcă ar înțelege dintr-o dată pentru ce este acolo. E ciudat să spui că îți place ceva dintr-o slujbă de înmormântare. Dar o fac pentru că e adevărat. Îmi place liniștea pe care mi-o aduce această parte, faptul că atunci, în acele clipe eu, necredincioasa, mă simt dintr-o dată mai aproape de Dumnezeu.
Slujba își continuă mersul ei firesc, oamenii își reiau poveștile spuse în șoaptă, și totul se precipită, se pregătesc pentru clipa finală în care peste durerea lor, atâta câtă este sau câtă sunt dispuși să lase să se vadă, va rămâne doar aerul încărcat de mirosul unui morman de flori ce încearcă cu disperare să astupe rănile pământului. Și tăcerea. Simpla, definitiva, implacabilă.
Și atunci pentru ce tot acest teatru mai mult sau mai puțin ieftin? Cui ajută? Mortului în niciun caz. Și cu atât mai puțin celor care nu își doresc decât să îl poată plânge în pace, dar trebuie să se ferească de gura lumii. Dincolo de tristețea reală și de neconsolat a familiei și prietenilor, rămâne doar imaginea circului tot mai mare făcut în numele unui om pentru care cele lumești nu mai înseamnă nimic.
Mai arunc o privire și mă îndepărtez în timp ce în minte mi se răsucește obsedant aceeași întrebare: Quo vadis, Domine?

Omul fără umbră

        omul fara umbra

          Ușa închisă cu un pocnet sec peste lacrima mea încă nenăscută… Priviri rătăcite peste amintiri încărcate de parfumul tău: o carte din care mă învățai cum să râd la glumele tale, o țigară la capătul căreia a ars iubirea ta pentru mine și, ascunsă într-un colț, umbra ta peste sufletul meu…Cum n-am văzut-o până acum? Poate aș fi înțeles mai repede cine ești și de care parte a sufletului meu stai tu cu adevarat… Și poate acum, n-aș mai încerca cu disperare să-mi caut inima rătăcită în valurile ecoului rămas în urma ușii închise cu nepăsare de tine.
          Din colțul ei, umbra ta, mă privește neînțelegând de ce o iau de mână și o împing ușor, prin ușa încă închisă, de teama că într-o zi te vei întoarce să o cauți. Și abia atunci când nu-i mai văd zâmbetul știut, las lacrimile să-mi spele sufletul de tine și de amintirea ta devenită dintr-o dată trecut, întrebându-mă cine mai râde la glumele tale cu parfum de iarbă și mare, în timp ce îți aprinde încă o țigară, fără să știe nimic…

Ca fumul de țigară

 

      Ca fumul de tigara

       – Tu nu te-ai săturat de atâta vorbărie fără rost? – l-a întrebat arătând cu o mișcare ușoară spre televizorul unde câțiva oameni discutau cu importanță despre tot si toate.
– Dar tu nu te-ai săturat să taci?
         A tresărit și cafeaua s-a împrăștiat pe masă. Fir-ar…lăsă să-i scape printre dinți, în timp ce îl privea mirată.
         – De unde ai mai scos-o și pe asta, când eu tot timpul am ceva să îți povestesc?
       Se opri brusc și prin fața ochilor îi trecură, ca filmate cu încetinitorul, imagine dupa imagine, diminețile lor in doi: cafeaua aburindă, fumul de țigară, ziarul de dimineață și vocea ei, mereu a ei, povestind întâmplări din ziua care a trecut.
– Mereu îți povestesc… a șoptit ea iar, ca pentru sine, ștergând cu grijă cafeaua, privind-l ca și cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară .
      – Ai spus ceva? Că nu am fost atent… Vocea lui mirată s-a strecurat prin fumul de țigară, transformând dintr-o dată totul în tăcere. Nu… cred că mi s-a părut, concluzionă el aruncându-i un zâmbet, și a continuat să citească fără să vadă cum în ochii fetei din fața lui mureau încet toate poveștile lumii.