Qvo vadis, Domine?

2008_07_14_0_7_sculpturi-maiestrie-si-smerenie_8788
foto web-sculptura cu autor necunoscut

        Bulgării se rostogolesc cuminți, încercând să acopere goliciunea pământului cu trupul sfârtecat de răni ascunse sub maldărul de flori ofilite. Nimic nu te pregătește pentru spectacolul desfășurat în fața ta, în care chipuri cernite trec de la bocetul prelung, învăluit în perdea de lacrimi, la indicații date rapid, concis cu voce joasă și sigură ce ar putea fi invidiata de orice director de marketing, și din nou plânsul acela sfâșietor, care iți pătrunde în ultima fibra de suflet, totul repetându-se cu repeziciune, după un scenariu vechi de secole.
Și totuși, dincolo de această paradă, exista durere, o vezi și o simți în privirea celui care încearcă cu disperare să își întipărească pe retină ultima imagine a celui drag, în plânsul neprefăcut al unui copil care înțelege mult prea devreme ce înseamnă niciodată, în tăcerea mută sub care încerci să ascunzi un „de ce” fără rost.
În jurul meu oamenii vorbesc de ale lor, cine s-a măritat, cine a născut, cine a murit, lucruri multe și mărunte, ca deh, nu s-au văzut de mult, și nu se știe când se vor mai întâlni. Numai de mort nu vorbește nimeni. Îl privesc din când în când, cum sta acolo, drept, în costum de gala, cu ochii închiși parcă ar vrea să nu mai audă nimic din toată aceasta sporovăiala fără rost, în care vocile se amestecă, şoptindu-şi ușor „uite, tu, ce bine arată” sau poate doar un „vai, cât s-a schimbat”, cu mâna dusă strategic la gură, de parcă cel din sicriu i-ar putea auzi.
Închid ochii, nu ca să alung lacrima pe care o simt zbătându-se între pleoape ci doar ca să îmi amintesc toate clipele bune și frumoase trăite cu cel plecat într-o lume mai bună. Cu asta vreau să rămân, cu râsul și glumele și bucuria de a trai, cu amintirea glasului blând vorbind cu înțelepciune despre orice, de la divinitate la cum se fac treburile într-o gospodarie. Cu amintiri despre viață vreau să rămân, că despre moarte voi avea timp să aflu când îmi va veni vremea.
În jurul meu lumea tace dintr-o dată și ascultă, cu sfială parcă, veșnica pomenire ce răsună în aer cu același impact pe care ți-l lasă un Te Deum cântat într-o sală de spectacol, de parcă ar înțelege dintr-o dată pentru ce este acolo. E ciudat să spui că îți place ceva dintr-o slujbă de înmormântare. Dar o fac pentru că e adevărat. Îmi place liniștea pe care mi-o aduce această parte, faptul că atunci, în acele clipe eu, necredincioasa, mă simt dintr-o dată mai aproape de Dumnezeu.
Slujba își continuă mersul ei firesc, oamenii își reiau poveștile spuse în șoaptă, și totul se precipită, se pregătesc pentru clipa finală în care peste durerea lor, atâta câtă este sau câtă sunt dispuși să lase să se vadă, va rămâne doar aerul încărcat de mirosul unui morman de flori ce încearcă cu disperare să astupe rănile pământului. Și tăcerea. Simpla, definitiva, implacabilă.
Și atunci pentru ce tot acest teatru mai mult sau mai puțin ieftin? Cui ajută? Mortului în niciun caz. Și cu atât mai puțin celor care nu își doresc decât să îl poată plânge în pace, dar trebuie să se ferească de gura lumii. Dincolo de tristețea reală și de neconsolat a familiei și prietenilor, rămâne doar imaginea circului tot mai mare făcut în numele unui om pentru care cele lumești nu mai înseamnă nimic.
Mai arunc o privire și mă îndepărtez în timp ce în minte mi se răsucește obsedant aceeași întrebare: Quo vadis, Domine?

Anunțuri

Omul fără umbră

        omul fara umbra

          Ușa închisă cu un pocnet sec peste lacrima mea încă nenăscută… Priviri rătăcite peste amintiri încărcate de parfumul tău: o carte din care mă învățai cum să râd la glumele tale, o țigară la capătul căreia a ars iubirea ta pentru mine și, ascunsă într-un colț, umbra ta peste sufletul meu…Cum n-am văzut-o până acum? Poate aș fi înțeles mai repede cine ești și de care parte a sufletului meu stai tu cu adevarat… Și poate acum, n-aș mai încerca cu disperare să-mi caut inima rătăcită în valurile ecoului rămas în urma ușii închise cu nepăsare de tine.
          Din colțul ei, umbra ta, mă privește neînțelegând de ce o iau de mână și o împing ușor, prin ușa încă închisă, de teama că într-o zi te vei întoarce să o cauți. Și abia atunci când nu-i mai văd zâmbetul știut, las lacrimile să-mi spele sufletul de tine și de amintirea ta devenită dintr-o dată trecut, întrebându-mă cine mai râde la glumele tale cu parfum de iarbă și mare, în timp ce îți aprinde încă o țigară, fără să știe nimic…

Ca fumul de țigară

 

      Ca fumul de tigara

       – Tu nu te-ai săturat de atâta vorbărie fără rost? – l-a întrebat arătând cu o mișcare ușoară spre televizorul unde câțiva oameni discutau cu importanță despre tot si toate.
– Dar tu nu te-ai săturat să taci?
         A tresărit și cafeaua s-a împrăștiat pe masă. Fir-ar…lăsă să-i scape printre dinți, în timp ce îl privea mirată.
         – De unde ai mai scos-o și pe asta, când eu tot timpul am ceva să îți povestesc?
       Se opri brusc și prin fața ochilor îi trecură, ca filmate cu încetinitorul, imagine dupa imagine, diminețile lor in doi: cafeaua aburindă, fumul de țigară, ziarul de dimineață și vocea ei, mereu a ei, povestind întâmplări din ziua care a trecut.
– Mereu îți povestesc… a șoptit ea iar, ca pentru sine, ștergând cu grijă cafeaua, privind-l ca și cum atunci l-ar fi văzut pentru prima oară .
      – Ai spus ceva? Că nu am fost atent… Vocea lui mirată s-a strecurat prin fumul de țigară, transformând dintr-o dată totul în tăcere. Nu… cred că mi s-a părut, concluzionă el aruncându-i un zâmbet, și a continuat să citească fără să vadă cum în ochii fetei din fața lui mureau încet toate poveștile lumii.

Scrisoare de departe

women_lady_girl_b_w_black_and_white_day_dreaming_life_sad

Cafeaua, croissantul și Journal de Normandie.
Bonjour ma petite, spun absentă
privind pe geam
cum, la o margine de lume, mama curăță praful
așternut peste zâmbetul meu
într-o fotografie
căreia îi spune povești seara,
când stelele obosesc să-mi mai țină locul,
în camera aceea mică
pe care niciodată
nu am putut să o șterg
din inima mea.

Cafeaua, croissantul și zâmbetul fiicei mele
care încă nu știe
că undeva, aprinsă,
candela mamei așteaptă
să mă întorc.

Tablou de toamnă

tablou de toamna 1

O cană de ceai aburind printre amintiri,
tăcerea frunzelor aşternându-şi uitarea
peste paşii tăi
în timp ce pe clapele unui pian,
obosit de aşteptare,
Bethoven lăcrimează în do minor,
şi respiraţia ta,
vie ca o nelinişte de octombrie
rătăcită în sufletul meu,
învăluindu-mă strâns,
să nu aud cum şopteşti
e toamnă, iubito,
e toamnă afară
şi e toamnă şi-n noi.