Aici nu mai locuiește nimeni

Tatiana Markovtseva – Black and yellow

 

 

 

 

 

 

 

 

De câte ori pleci, iei ceva din mine

Poate încerci să mă recompui

lângă sufletul tău

mi-am spus,

așteptându-te răbdătoare,

privind cum îmi dispar rând pe rând

buzele,

umerii,

brațele,

sânii,

coapsele,

până când din mine a rămas

doar  inima,

aruncată cu nepăsare

într-un colț.

Te-aș fi strigat, dar nu puteam,

te-aș fi căutat, dar nu știam unde,

aș fi îmbrățișat aerul

care îți păstra parfumul

și ți-aș fi mângâiat chipul

dar mă dureau mâinile

cu care îți umplusem zilele

de culori

și ochii care îmi lăcrimaseră

stelele din privirea ta

și minciuna ta, rece ca o rana,

mă dureau.

Fără un cuvânt,

am plecat din camera noastră goală,

în care doar oglinda mai pastra

imaginea mea

din vremea în care mă iubeai

și eram întreagă,

ca visul unui copil pentru care inorogii

încă mai spun povești,

lăsând peste umbra ta

o fărâmă de zâmbet

să îți spună când ai să te întorci

că aici

nu mai locuiește nimeni.

 

 

 

 

Reclame

Imagine în oglindă

sursa foto – internet

atunci când mi-e dor
mă ascund după ploaie
și învăț să cânt
la marginea visului
privighetoarea plânge

Vis

Sursa foto – internet

Oare ce culoare au oile
din nopțile de insomnie
ale cailor verzi
ce-mi bântuie de o vreme
cărările umbrite
ale gândului,
te-am întrebat într-o dimineață
când încă nu dispăruse
dintre noi
parfumul nopților de dragoste.

Tu mi-ai zâmbit
legănâdu-te ușor
în hamacul abia cumpărat
de ventricolul drept
al inimii mele,
și, fumându-ți liniștit trabucul
ai încercat să-mi explici
pragmatic,
așa cum înveți un copil
că unu și cu unu fac doi,
că niciodată caii nu visează.

Dar eu știu că nu e așa,
altfel de ce m-aș fi trezit
în fiecare dimineață
obosită
de atâta alergătură
printre vise
în timp ce caii mei verzi
îmi șopteau somnoroși
bună dimineața
ascunzându-se cuminți
în lumina ochilor tăi ?

Știai?

Sursa foto – internet

fluturii nu mor
la sfarșitul verii,
ei doar pleacă
să doarmă puțin
într-un dor…

Instantaneu

Există oameni care ți se lipesc de suflet. Și nu mă gândesc la cei pe care îi întâlnești zi de zi, acasă, la job sau pe stradă, ci la acei câțiva cu care comunici din spatele unui ecran, pe care îi știi din cuvintele tastate cu mai multă sau mai puțină îndemânare. Cei despre care un al șaselea simț îți spune că sunt oameni frumoși sufletește și îi așezi într-un mod firesc printre prieteni. Iar atunci când întâmplarea face să îi întâlnești cu adevărat și realizezi că nu te-ai înșelat, te simți dintr-o dată mai bogat.
Da, știu că virtualul poate fi înșelător și plin de capcane, dar nu despre asta vreau să vorbesc. Vreau doar să îi mulțumesc unei fete frumoase pentru o seară ca un început de poveste.

cafeaua aburind pe masă,
cuvintele curgând firesc
între noi
și dincolo de nori,
curcubeul ca un zâmbet

Continuitate

Demult,
când lumea mea era la începuturi,
și nu știam ce grele pot fi culorile ei gri,
m-am cățărat pe umerii poveștilor,
să ajung până la cer,
să desenez stele.

Mai târziu,
fetița mea, mi-a găsit bagheta fermecată
rătăcită într-un ungher uitat de suflet
și privind în adâncul ochilor mei,
a presărat peste ele
pulbere de vise.

Astăzi,
fetița ei citește alte povești,
dar uneori, seara, jucându-se cu luna,
se furișează în balonul ei cu vise
și mângâie stelele,
făcându-le să cânte.

Când totul devine posibil

Eu stau pe o margine de lume
și visez la tine
legănându-mă ușor
în ritm de blues.
Tu, la cealaltă,
povestești, fascinant de frumos,
despre călatoriile tale
pornite în munți
și sfârșite în orgia de oțel
dintr-un mare oraș,
întrebându-te timid
dacă te plac cu adevărat.
Știi,
nici nu ne cunoaștem,
dar seara,
o, când vine seara,
și eu visez călătorii
pe care nu le-am făcut
niciodată
iar tu descoperi cu uimire
ritmul cadențat
al unei inimi pe care nici nu știai
că o ai,
stăm îmbrățișați sub lumina lunii
iubindu-ne,
simplu și frumos,
într-o lume numai a noastră
dintr-un univers paralel
în care totul devine
posibil.