Lacrima unui vis

       lacrima unui dor

          Ghemuită lângă fereastră, își strânse înfiorată brațele în jurul ei. O lacrimă se oprise la o margine de pleoapă. O simțea  cum devine din ce în ce mai mare, ca și cum toate dorurile ei se încăpățânau să îşi facă loc în fărâma acea de liniște. Nu a șters-o. Se gândea că poate urma lăsată, atunci când se va hotărî în sfârșit să se desprindă din îmbrățișarea ușoară a genelor, va fi drumul pe care toate gândurile și tristețile adunate în ultima vreme  își vor purta povara departe de ea.
         Noaptea e făcută pentru somn, nu pentru visat la cai verzi pe pereți, îi spuneau cei din jur privind-o cum încerca să găsească răspunsuri la întrebările care îi dansau în minte târziu, în nopțile lungi in care nici un zgomot nu le tulbura tăcerea. Auzise de atâtea ori replica asta și obosită să tot explice tuturor că fără caii ei verzi avea să devină din ce în ce mai mică, atât de mică încât nici măcar ea nu ar mai fi fost în stare să se găsească în lumea care o înconjura, își așternea zâmbete pe față, lăsând lacrimile să se adune, nevăzute de nimeni, în căușul gândurilor nespuse. Uneori lacrimile se hotărau să plece, iar ea le deschidea încet cămara sufletului, lăsându-le să ia ce voiau din tot ce adunase cu grijă, în clipele acelea când, intrigată de curgerea lor cuminte, se așezau împreună la o cană cu vise și, între plâns și râs, făceau schimb de amintiri. Și de insomnii, dar asta nu mai conta. Acum, le simțea cum se scurg, furişându-se grăbite, ca un hoț în miez de noapte, alungindu-se sub greutatea durerii că nu știuseră să-i îndrepte pașii spre locul unde toate „de ce-urile” adunate în ea ar fi putut să-şi găsească răspuns, dar nu făcea nimic să le oprească. Ar fi vrut să le întrebe de ce vin sau de ce pleacă, dar le privea absentă, învăluită în catifeaua grea de întuneric, știind că în curând se vor ivi zorii și lacrimile își vor fi găsit de mult locul în care să aștepte să vină o nouă noapte cu povești spuse în şoaptă, în fața unei ferestre cu insomnii aburind sub gene.
         Era târziu, prea târziu, a auzit şoapta perfidă a unui gând, și ea a refuzat să îl asculte, dar a simțit dintr-o dată că i se face frig și, privind în noaptea de afară, a adormit visând la căldura unor brațe care să o poarte prin amintiri spre un azi in care zâmbetul să nu-i mai fie doar o mască.
           La o margine de pleoapă, visul se rostogolea trist într-o lacrimă.

Anunțuri

Un alt fel de dragoste…

            New Bitmap Image

           Dimineața. O zi de lucru ca oricare alta. În sala de așteptare, fețe cunoscute de o viață. Bărbați, femei si copii, fiecare cu problemele lui, cu poveștile lui. Îi privesc încercând să anticipez cu o clipă mai repede ce i-a adus la mine.
Dau binețe și, rușinată și acum, după mai bine de 30 de ani, că oamenii aceștia, unii de vârsta mamei mele, se ridică la vederea mea și îmi spun săru’mâna, mă pregătesc să intru în cabinet, când o zăresc… Mică, blondă, cu o față de înger, sta stingheră într-un colț, parcă vrând să se ascundă până și de ea. Ce s-o fi întâmplat? mă întreb, amintindu-mi de clipa în care am ținut-o în brațe pentru prima dată, în timp ce maică-sa mă întreba cu o voce mică: ”e băiat sau fată, doamnă doctor?”.
Nu o mai văzusem de vreo doi ani, de când intrase la mine în cabinet cu mama ei de mână și, cu foc în obraji, ridicase spre mine ochii ei mari în care parcă râdea cerul.
– Mă mărit, doamnă doctor.
– Cu cine, Ileană?
– Nu-l cunoașteți, că nu-i de aici…
– Dar îl iubești?
Întrebarea mea era pur retorică, pentru că fața ei înflorea când îmi povestea cum îl cunoscuse și cât de mult o iubea omul ales de inima ei. Voiam să-i spun că e prea mică și la 16 ani alte drumuri se deschideau în fața ei, dar, privind chipul palid dar hotărat al celei care îi dăduse viață, mi-am înghițit gândul. Ce rost ar fi avut?
– Și mi-l arăți și mie?
– Cum să nu, o să vin cu el aici.
Nu mai venise…
Ziua a inceput să se scurgă pe nesimțite și când a intrat în cabinet am privit-o cu tristețe. Era la fel de frumoasă, dar ochii ei nu mai știau să râdă.
– Ce-i cu tine, fetițo?
– Am venit că am rămas grea.
M-aș fi așteptat să o văd zburdând de fericire, dar în fața mea era o doar femeie resemnată, care accepta totul pentru că așa îi fusese dat.  Fetița plină de viață care îmi umplea cabinetul cu râsul ei se pierduse pe undeva și eu nu știam unde să o caut.
Printre întrebări de rutină, câteva analize și sfaturi, o întreb dintr-o dată:
– Ești fericităa, Ileană?
A tresărit și și-a întors privirea, apoi m-a privit zâmbind timid, și pentru o clipă am revăzut copilul pe care îl știam.
– Sunt fericită, să știți…
Mă pregătesc să îi dau ultimele sfaturi, când în sala de așteptare se aud voci răstite și ușa se deschide brusc. Un tânăr înalt, blond, cu ochii mici și o voce ușor împleticită de alcool, mă salută după care se întoarce spre fata care se ridicase iute la intrarea lui.
– Nu ești gata, fă, că dacă îmi înfig mâinile în părul tău, te învăț eu minte să mă mai faci să aștept…
Cuvintele sunt de prisos. Priveam tăcută fata care, cu capul în pământ, își urma tăcută bărbatul. Înainte să iasă, se întoarce brusc și-mi spune cu o voce brusc însuflețită:
– Săru’mâna, doamnă doctor, nu-l judecați prea tare, că e om bun și în felul lui mă iubește.
Și nu știu cum, dar în ochii ei care priveau cu drag în urma omului ei, am văzut iarași cerul râzând.

Scrisoare de departe

women_lady_girl_b_w_black_and_white_day_dreaming_life_sad

Cafeaua, croissantul și Journal de Normandie.
Bonjour ma petite, spun absentă
privind pe geam
cum, la o margine de lume, mama curăță praful
așternut peste zâmbetul meu
într-o fotografie
căreia îi spune povești seara,
când stelele obosesc să-mi mai țină locul,
în camera aceea mică
pe care niciodată
nu am putut să o șterg
din inima mea.

Cafeaua, croissantul și zâmbetul fiicei mele
care încă nu știe
că undeva, aprinsă,
candela mamei așteaptă
să mă întorc.

Despre fericire să scriu aș fi vrut…

noib

             Prin colțuri de odaie se scutură înfiorate amintirile. Când ai plecat, ar fi trebuit să iei totul cu tine, dar tu ai preferat să-mi lași tăcerile cu gust de sare care de o vreme se născuseră între noi. Mă mai lovesc cateodată de golul lăsat de absența ta, și simt cum alunec în jocul de lumini și umbre răsturnat nepăsător de mâna care altă dată țesea din ele culori, dar mă ridic grăbită, temându-mă că voi rămane prinsă în vraja lor în care mai dansează tăcut cuvinte nespuse.
           Doar privirea mea e tot acolo, agătată de fereastra dincolo de care tu nu ai să mai apari niciodată să-mi șoptești cu vocea ta caldă versuri de dor, în timp ce în palme încă mai am petale de maci în care vara arde mocnit odată cu povestea noastră despre fericirea unei iubiri imposibile.

Lacrimi

         11796462_460872720753161_7472750970805810010_n

         Credea că a învățat să nu-i mai fie dor de el. Nu știa, poate lucrurile mărunte de zi cu zi care îi țineau mintea ocupată sau poate doar faptul că știa că undeva el există, îi dădeau o liniște ciudată. Și râdea, și mergea mai departe, trecând printre zile și nopți, scuturându-și din când în când de praf amintirile, fără să le mai lase să o doară. Pur și simplu trăind.
Doar că a fost de ajuns să îi audă, venit de nicăieri, râsul, râsul acela inconfundabil, și tot ce clădise cu migală în timpul scurs fără el s-a spart în mii de bucăți. Nici măcar nu știuse că dorul poate să doară fizic, dar o făcea, și simțea cum undeva înăuntrul ei era un cuțit care se răsucea cu încetinitorul până când nu mai putea respira și rămânea doar ea cu dorul de el, acut și inutil în același timp, într-o îmbrățișare care făcea cumva să se deschidă zăgazul eliberator al lacrimilor. Și dintr-o dată, totul a devenit doar o nesfârșită și albastră tăcere și a înțeles că sunt lucruri pe care nu trebuia să le uite, trebuia doar să le păstreze vii într-un colț de suflet, să îi reamintească că fără ele niciodată nu ar fi fost întreagă.