La celălalt capăt al meu

pescarus
foto din arhiva personala

Ești frumoasă,
îmi șoptești în zori,
mirat că nu-mi mai auzi bătăile
inimii
cântând la unison cu ale tale,
dar inima mea
a accelerat de mult ritmul
în care simte iubirea,
ca și cum s-ar grăbi spre un port
în care vapoarele
nu opresc decât dacă te văd acolo,
ca un far luminând în furtună,
și poate nici atunci
nu pot găsi drumul spre țărm.
Iar inima mea aleargă
aleargă,
temându-se
se-apropie noaptea
și ea nu e acolo
să-ți arate drumul,
și-atunci începe speriată
să bată
iute, tot mai iute
până când totul devine
o șoaptă prelungă de dor.

Și cum ai putea tu, iubite,
s-o mai auzi
când pescărușii țipă pe țărm
hrănindu-se cu lăcomie
din plânsul ei?

Târziu,
când zorii au alungat
tenebrele nopții,
doar inima mea
își mai bate chemarea,
fericită că ești acolo
să-i mângâi rănile
și să-i spui
că o iubești.

Reclame

Mică serenadă

   Mica serenada    
          Motto:
               Carla, ce este aici?
               Le loup.
               Nu, e un lup.
               Nu… le loup…
               LUP, Carla
               No, mamie … LE LOUP!

Iubeşte melcii,
iepurii
şi lupii.
Şi, bineînteles,
pe maman.
Nu neapărat în această ordine
puțin nefirească.

Cuvântul preferat
e nu,
repetat iar şi iar,
ca un refren delicat
dintr-o melodie
pe care nu am compus-o
încă,
dar care îşi răsuceşte în mine
cheile si octavele
şi toate acele nimicuri
pe care am crezut odată
că le poți învăța,
în răstimpul cât bei o limonadă,
doar ascultându-l pe Mozart.

Ți-e somn ?
Nu, nu dodo…
Hai sa iti citesc, vrei?
Nu, nu, nu…
Atunci, o să ne jucăm!
NO, NO, NO,
J’ai dit „pas”… NO!
Dar ce frumos îți zâmbește
în timp ce te îmbrățişează
pentru că
l-ai alungat pe urs
din dulap,
noaptea,
când stelele dorm şi visează

Ea o iubeşte pe maman.
Eu o iubesc pe ea.
Şi în timp ce desenăm
un melc – escargot
îmi cântă un cântecel
despre lup.

 

Amintiri dintr-un octombrie gri

               

octombrie gri
sursă foto – internet

                 Îmi amintesc de vremea în care visam în culori, incredibil de multe culori și simt cum mă topesc în transparența unei lacrimi, întrebându-mă când și unde voi regăsi magia cu care îmi colorai visele cu un singur zâmbet.
            Uneori îmi arunc ochii pe geamul dincolo de care timpul se scurge liniștit și văd cum jumătate din mine a dispărut. Privesc cu mirare în jur, căutându-mă, chiar dacă știu că nu am să mă găsesc nici în tangoul ce încă îți mai așteaptă pașii undeva lângă șemineul în care focul nu mai arde de mult și nici în cartea din care îmi citeai seara, ca unui copil, povești pentru oameni mari. Dintre paginile ei, mă privește alb scrisoarea prin care ți-ai luat rămas bun. Și brusc îmi amintesc cum de o vreme tăcerea luase locul poveștilor. “Eu nu știu să mă joc cu cuvintele, fă-o tu în locul meu…” îmi șopteai, iar eu, amețită de sărutările tale nu vedeam cum tu priveai tot mai des prin mine sau poate dincolo de mine.
             ” Așa a fost să fie… Să te mai caut? “ m-ai întrebat, așteptându-mi răspunsul fără să înțelegi ipocrizia prin care mă obligai să aleg în locul tău. Cred că asta m-a oprit să îți alerg în brațe, să te rog să rămâi. Sau poate încercarea disperată de a ține la un loc inima mea spartă brusc în bucăți.
             Cuvinte nespuse pluteau între mine și tine, frunze ale unui octombrie devenit dintr-o dată gri. Într-un târziu te-am simțit întorcându-te spre ușa. “Tu știi ce mult te-am iubit…. ce mult te iubesc…” ai mai șoptit plecând și eu nu am înțeles dacă iar mă întrebi sau doar ți-o spui ție, să nu auzi țipătul mut al ușii căzut peste tăcerea mea.
            În urma ta, zilele au continuat să vină și să plece, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar eu știu că jumătate din mine mai aleargă încă, iubindu-te, cautându-te, în timp ce eu aștept cuminte să te găsească pentru a putea fi întreagă, pentru a putea visa iar în culori.

Mâinile

     necuvinte

     Doar un cuvânt aruncat la întâmplare între mine și tine și timpul începe să se dilate cu repeziciune, ca și cum ar vrea să transforme totul în două universuri paralele: de o parte eu, îmbrăcată sumar, doar cu durerea de a fi departe de tine, iar de cealaltă tu, cu toate sentimentele pe care ți le-am dăruit cândva.
Simt că respir tot mai greu și ca un orb rătăcesc prin întuneric fără să te văd și atunci întind mâna să te caute, fără să știu că mâna ta m-a găsit deja, împiedicând timpul să se împartă la doi.