Revelație

Revelatie 1
sursa foto – internet

De atâta dor, timpul se dilată
risipindu-se în secunde
şi  eu, orbită de teama
că am să mă rătăcesc
printre clipele ciobite
aruncate neglijent
în colțul cu vechituri
al destinului,
încerc cu disperare
să mă agăț de amintiri.
Abia atunci când te simt
langă umărul meu stâng,
întinzându-mi cu grijă
capătul unui fir al Ariadnei,
înțeleg dintr-o dată
de ce sub lumina zâmbetului tău
lucrurile îşi regăsesc locul firesc,
şi totul in jur
devine clar şi frumos,
ca o dimineață senină de vară.

 

Reclame

In lumea visului

In lumea visului
In lumea visului -Michael&Inessa Garmash

Ca într-o rochie de mireasă
mă învăluie lacrima ta,
căutand cuvinte pierdute
din vremea în care ne iubeam
printre anotimpuri.
Tu îmi făceai aripi din vise,
eu mă jucam de-a v-ați ascunselea
prin gândurile tale,
și eram ploaie
și erai vânt
și îngeri dansau printre noi
amețiți de parfumul unei primăveri
niciodată uitate.

Doar păpădiile mai încearcă astăzi
să găsească urma zborului frânt
când am lăsat tăcerea
să crească între noi,
rătăcind stinghere
de la mine la tine,
înainte si înapoi,
într-un balans amețitor
ca o fată morgana
năucită de ploaie.

Rămâi cu mine, iubite,
ridică-mi vălul sub care
visul nostru încă așteaptă
să fim din nou doar noi doi.

Ziduri

ziduri
foto – internet

         Nu mi-au plăcut niciodată zidurile pe care alții au vrut, din iubire, să le înalțe în jurul meu. Le-am ocolit cu grijă, fiindu-mi suficiente cele cu care m-am înconjurat singură.
M-am deschis sub lumina unui zâmbet și am înflorit la căldura cuvintelor. Dar nu am aparținut cu adevărat nimănui. Am crezut si cred in drumul parcurs umar langa umar., gand langa gand. M-am legat uneori de oameni și, ori de câte ori am putut, am dăruit la rândul meu zâmbete și iubire. Uneori am dat mai mult decât am primit, alteori mai puțin, am plâns şi am râs, am căzut şi m-am ridicat urmându-mi drumul strângând din dinţi, dar am vrut întotdeauna să mă simt liberă, chiar dacă a trebuit câteodată să-mi plec capul în fața convențiilor sociale și a regulilor nescrise dictate de educație. Poate de aceea mi-a fost teamă să-mi recunosc sentimentele, ca să nu ajungă nimeni să le considere proprietate privată la care eu treptat să nu mai am acces. Pentru că sufletul meu a avut întotdeauna nevoie de libertate pentru a-și găsi cu ușurință drumul, spre brațele care au vrut să-i ofere lumea.
Privesc în jur și văd cât de diferit se răsfrânge în fiecare dintre noi dragostea, făcându-ne să ne comportăm în moduri de care nu ne-am fi crezut niciodată capabili, dar eu, niciodată nu voi putea locui în interiorul unor ziduri ridicate în jurul meu din…iubire.

Pânza de păianjen

Panza de paianjen
foto – internet

          Merg pe stradă și tresar. O frântură de gând, am crezut că visez și tu ești aievea în fața mea. Dar a fost doar un gând. Zâmbetul tău, ochii tăi, îmi dau câteodată fiori, dar totdeauna sunt pe alt chip decât cel pe care mi-l doresc alături. Unde ești, mă întreb în timp ce îmi așez încet pe față masca fericirii? În jurul meu, tăcerea își râde în pumni. Știe că nimeni nu-mi poate răspunde, nici măcar tu.
Și totuși, îmi amintesc de o vreme în care mergeam alături și sufletul meu valsa printre gândurile tale. Parcă ai fi un fulg de păpădie prins în dansul celor mai frumoși fluturi albaștri, îmi șopteai prinzându-mi stele în priviri, în timp ce mâna ta încerca să-mi silabisească fiecare curbă a corpului meu, făcându-mă să mă simt frumoasă.
Un chip străin îmi zâmbește provocator, dar ceva din ochii mei îl face să-și întoarcă repede privirea, în timp ce zâmbetul îi moare încet pe buze, așa cum, una câte una, se sting și speranțele din0 sufletul meu.
E primăvară, oamenii se întâlnesc și se iubesc, își zâmbesc pe stradă unul altuia, mergând alături fără să se întrebe când și unde li se vor despărți pașii. Mă opresc la o terasă, comand fără să iau în seamă sprânceana arcuită a semn de întrebare a fetei care își notează sârguincios ceva într-un carnețel, și continui să privesc în gol, până când tăcerea din jurul meu e spartă de întrebarea pusă aproape șoptit, vă servesc acum sau așteptați să vină …nu, nu vine nimeni… răspund și eu tot șoptit, oare pe cine deranjăm, mă întreb privind terasa aproape goală la ora aceea, și continui în gând, acum nu mai e nimeni care să vină. Abia când în fața mea fata așează cu grijă două cești cu cafea, înțeleg mirarea oglindită fără voie pe fața ei și-i zâmbesc la rândul meu. Aștept să plece și închid ochii, dorind ca pentru o altă frântură de gând să mă simt ca și cum tu și eu, vorbim nimicuri în timp ce cafeaua își împrăștie aroma în jurul nostru.
Dincolo de pleoape, o lacrimă se mai zbate încă, prinsă în pânza de păianjen a amintirii tale.

 

Luna înflorită

DirtyGivingDungenesscrab-mobile

Căutându-te,
mă lovesc iar de mine
și-mi ridic privirea spre cer
întrebându-mă unde ești,
lună zăludă,
de mă lași singură,
să-mi împrăștii dorul
în cele patru zări?
M-am împiedicat de vânt
și mi-am zdrelit genunchii
într-un colț de stea
căutând să găsesc locul
unde să-mi las sufletul
să se odihnească
un veac,
sau măcar o secunda,
până vin zorii,
numai că tu,
lună nebună ,
ai uitat să răsari
și fără lumina ta,
rătăcesc prin noapte cărând,
precum Sisif,
povara lacrimilor neplânse,
fără să-mi aflu drumul.
Unde ești,
lună smintită,
se tanguie abia auzit
și dragostea mea,
dar tu
agățată nepăsător
de o creangă înflorită,
stai la taifas cu iubitul meu,
așteptând,
ca într-un uitat joc
de-a v-ați ascunselea,
să vă găsesc.

Rătăcind prin furtuni

          ratacind prin furtuni

              Uneori, seara, când lacrimile îi spălau amintirile, se întreba ce joc ciudat a mai inventat pentru ei destinul acela cu ochi de înger și suflet de demon, care aduna și desfăcea fire pe care ea credea că le-a strâns cât să reziste o viață, dar nu știa cum, se trezea mereu plutind în derivă, ca o corabie fantomă pe care până și speranța renunțase să mai respire.
              Oare câte iubiri ți-au mângâiat sufletul? Am fost și eu printre ele? – s-a trezit șoptind, dar a tăcut dintr-o dată, gândindu-se că mai bine s-ar fi pălmuit singură în fața oglinzii, să vadă și să o doară arsura palmelor pe obraji, decât să-i fi pus întrebarea asta. Pentru că atunci nu i-ar fi văzut durerea din privirea încurcată dintr-o dată, neștiind ce să răspundă, pentru că oricum răspunsul ar fi rănit-o. Și mai știa că niciodată, chiar și atunci când poate o ura, întrebându-se ce naiba cauta ea în gândurile lui, el nu ar fi vrut să-i simtă tristețea, iar ea nu iși dorea să fie o povară în plus pe umerii lui pe care se sprijinea o lume. Nu a lui, ci a celor care îl iubiseră și îl mai iubeau încă, tandru sau sălbatic, contopindu-se într-un foc care îl mistuia încet și pe care nu știa, sau poate că nici nu voia, să-l stingă. Îl simțea dincolo de perdeaua de fum a tăcerii cum stă așteptând focul să îl devoreze, rău și flămând, privindu-l cum îl urmărește, în cercuri mici, răbdător, așa cum își urmăresc lupii prada, gândindu-se că poate așa nu o să mai aibă gustul acela metalic al neîmplinirii care îi cutreiera sufletul de la o vreme.
Numai că ei nu-i plăceau lupii și nici focurile ce aveau nesăbuința de a se crede copii ai lui Hefaistos, unici și inviolabili, și atunci s-a răsucit dintr-o dată într-o ploaie albastră stingând văpaia aceea fără noimă, lăsându-l pe el acolo, între iubirile lui pârjolite, să se hotărască pe care merită să o salveze. Când a plecat, a simtit cum în sufletul ei mor unul câte unul visurile și o durea că nu va mai putea să afle dacă el va înțelege vreodată că totul în jur e culoare doar dacă alegi să nu mai privești lumea prin ochelarii opaci și inutili ai tristeții.
Și în timp ce inima i se împrăștia în ultimii stropi de ploaie, s-a auzit șoptind iar, fără să vrea, sunt aici, dragul meu, și am să fiu mereu să-ți mângâi sufletul obosit, cutreierând fără să știi printre dorurile tale, Ofelie modernă prinsă în plasa unei iubiri imposibile, rătăcind prin furtuni…