Uneori, seara, când lacrimile îi spălau amintirile, se întreba ce joc ciudat a mai inventat pentru ei destinul acela cu ochi de înger și suflet de demon, care aduna și desfăcea fire pe care ea credea că le-a strâns cât să reziste o viață, dar nu știa cum, se trezea mereu plutind în derivă, ca o corabie fantomă pe care până și speranța renunțase să mai respire.
Oare câte iubiri ți-au mângâiat sufletul? Am fost și eu printre ele? – s-a trezit șoptind, dar a tăcut dintr-o dată, gândindu-se că mai bine s-ar fi pălmuit singură în fața oglinzii, să vadă și să o doară arsura palmelor pe obraji, decât să-i fi pus întrebarea asta. Pentru că atunci nu i-ar fi văzut durerea din privirea încurcată dintr-o dată, neștiind ce să răspundă, pentru că oricum răspunsul ar fi rănit-o. Și mai știa că niciodată, chiar și atunci când poate o ura, întrebându-se ce naiba cauta ea în gândurile lui, el nu ar fi vrut să-i simtă tristețea, iar ea nu iși dorea să fie o povară în plus pe umerii lui pe care se sprijinea o lume. Nu a lui, ci a celor care îl iubiseră și îl mai iubeau încă, tandru sau sălbatic, contopindu-se într-un foc care îl mistuia încet și pe care nu știa, sau poate că nici nu voia, să-l stingă. Îl simțea dincolo de perdeaua de fum a tăcerii cum stă așteptând focul să îl devoreze, rău și flămând, privindu-l cum îl urmărește, în cercuri mici, răbdător, așa cum își urmăresc lupii prada, gândindu-se că poate așa nu o să mai aibă gustul acela metalic al neîmplinirii care îi cutreiera sufletul de la o vreme.
Numai că ei nu-i plăceau lupii și nici focurile ce aveau nesăbuința de a se crede copii ai lui Hefaistos, unici și inviolabili, și atunci s-a răsucit dintr-o dată într-o ploaie albastră stingând văpaia aceea fără noimă, lăsându-l pe el acolo, între iubirile lui pârjolite, să se hotărască pe care merită să o salveze. Când a plecat, a simtit cum în sufletul ei mor unul câte unul visurile și o durea că nu va mai putea să afle dacă el va înțelege vreodată că totul în jur e culoare doar dacă alegi să nu mai privești lumea prin ochelarii opaci și inutili ai tristeții.
Și în timp ce inima i se împrăștia în ultimii stropi de ploaie, s-a auzit șoptind iar, fără să vrea, sunt aici, dragul meu, și am să fiu mereu să-ți mângâi sufletul obosit, cutreierând fără să știi printre dorurile tale, Ofelie modernă prinsă în plasa unei iubiri imposibile, rătăcind prin furtuni…
