Se arcuiesc în mine toamne când îmi port în tăcere pașii pe drumul lung, pavat cu lumini și umbre, fără să știu dacă vin sau dacă plec, amețită de ecoul pe care îl lași când te joci fără să mă privești, pe clapele amintirilor.
În urma mea, peste cuvintele nespuse tu, arlechinul gândurilor mele, lași încet cortina să nu îți văd lacrima ce îți desenează pe față riduri adânci de dor, atunci când îți scoți, obosit și trist, masca cea de toate zilele.
În brațele tale, dorm visele mele în visele tale, pășesc pe vârfuri, tăinuitele mele gânduri, te îmbrățișează sărutându-ți ușor argintul de pe tâmple, așteptând în tăcere să mă vezi și să îmi faci loc în gândurile tale pentru ca dragostea noastră să fie iarăși întreagă ca atunci când visele mele erau și visele tale găndurile mele erau gândurile noastre iar brațele ni se căutau cu nerăbdare dorindu-se cel mai frumos cerc în care fiecare să poarte cu grijă destinul celuilalt.
A fost o vreme când nopțile începeau și se terminau cu tine, devenind prea scurte, și eu simțeam că îmbrățișarea ta este cea mai bună pernă pe care să îmi las urma viselor cu tine. Priveam în ochii tăi și ei îmi răspundeau la întrebări pe care nu le pusesem niciodată, iar cerul îmi spunea bună dimineața și avea zâmbetul tău când îmi șopteai că te iubesc până la luna albastră și înapoi înseamnă mai mult decât o joacă de-a cuvintele. Acum, octombrie e în pârg, punându-și rând pe rând podoabele colorate și mie îmi e doar toamnă și dor și îmi scutur gândurile ca pe niște frunze în palma ta ca să înțelegi: știi, îmi este atât de dor, încât simt ploaia cum îmi bate la poarta sufletului luând forma brațelor tale și atunci calc pe cărbuni încinși să ajung la ușa ta, dar nu-mi răspunde nimeni și mă întreb de ce nu m-ai învățat, atunci când lumea mea și a ta erau una, că dorul poate ucide și ultima fărâmă de speranță și dintr-o dată înțeleg că dragostea mea este pe o stradă cu sens unic la capătul căreia nu mă mai așteaptă nimeni…
Toamna,
ferestrele au miros de brumă,
dulce acrișor
ca o cană cu must proaspăt
în care se mai oglindesc cuminți
dimineți strânse într-o rază de soare,
iar zilele au parfumul inconfundabil
al frunzelor care își leagănă
în brațele amăgitoare ale vântului,
teama desprinderii pentru ultimul zbor.
Dar toamna asta
are gust de ciocolată amară,
pe care o simt în culoarea ochilor tăi
în care mă îmbrac în fiecare seară
și mă strecor hoțește
în răcoarea de catedrală a amintirilor
să mă rog de iertare
pentru păcatul de a fi sfidat cerul,
iubindu-te pe tine mai mult.
Cerul se răstoarnă și plânge,
orașul tremură, învăluit de umbre
care se strecoară grăbit,
lăsând în urmă parfum de cafea
și de dragoste,
doar tu lipsești
din acest tablou matinal
în care povestea noastră
nu își găsește locul,
ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată,
ca și cum totul a fost doar un vis,
numai că eu încă simt răsuflarea ta
pe obraz
și-mi amintesc cum mă pierdeam în ochii tăi
care îmi spuneau cuvinte nerostite,
știi că și tăcerile vorbesc, ziceai,
și eu te credeam,
încă nu ploua în ianuarie,
între noi o cafea și mâna ta
ținând strâns mâna mea,
nu o să te las să pleci, îmi șopteai,
și dintr-o dată totul era culoare
de parcă am fi ajuns la capătul curcubeului...
Dar astăzi, plouă,
anotimpurile nu mai au nume,
în jurul meu, doar umbre fără chip,
privind mustrător culorile
împletite în haina mea de ploaie,
ne strici simetria zilelor,
sentimentele își au locul lor acolo,
între zidurile cenușii ale caselor,
nu poți să le porți cu tine,
fluturându-le în ochii tuturor,
se rostogolesc spre mine cuvintele lor
repezi și grele,
pentru că ele nu pot înțelege
că eu nu voi fi niciodată o umbră
și tu ai să te întorci
să-mi desenezi iarăși chipul,
cu ochii,
cu buzele,
cu dragostea ta
pe care nici ploaia
nici oamenii
nici distanța
nu o vor șterge vreodată.
(din volumul Scrisoare pe o floare de salcâm - editura SIONO 2021)
Ploua în seara aceea în care tu, fără un cuvânt te-ai îndepărtat, un bărbat grăbit într-un oraș tremurând înnebunit sub dansul stropilor de ploaie și eu am rămas privind în urma ta în decorul abstract al stăzilor colorate de o toamnă străină și rece, venită brusc, când nimeni nu o aștepta, până ai devenit doar un punct sau o umbră, nu mai știu, era târziu, și-mi era frig, încă ploua sau așa cred, pentru că aveam obrajii uzi când am intrat într-un bar oarecare, abia luminat, voiam să beau doar un ceai și să plec, dar tu erai acolo, în barul acela fără nume, fumând liniștit, având în față un pahar cu gin, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Știi, e ciudat cum îmi aduc aminte acum toate aceste amănunte absolut neimportante, dar încă mai simt privirile lacome ale bărbaților din jur care parcă mă dezbrăcau când m-am așezat tăcută pe un scaun lângă tine, așteptând să-mi vorbești, să mă pot măcar preface că te înțeleg, numai că tu, învăluit în fumul de țigară, savurai încet alcoolul rămas pe fundul paharului, privind peste mine la dansul mecanic al unei fete ce își unduia lasciv trupul mic și obosit. Am încercat să îți zâmbesc, dar m-am lovit de nepăsarea ta ca de un zid și atunci, fără un cuvânt de bun rămas, ascunzându-mi durerea sub perdeaua de fum, de teamă să nu îți întâlnesc ochii și să-mi rătăcesc iar sufletul în adâncul lor, am plecat fără să mai întorc capul spre tine, amețită de parfumul greu al țigării tale risipită trist în scrumul căzut pe podeaua murdară a ultimului bar deschis în oras, în noaptea aceea de toamnă la fel de străină și rece ca iubirea ta…
Tu mă aștepți în timp ce tiveşti cu migală un drum pe care inimile noastre ar putea trece una pe lângă cealaltă fără ca măcar să se recunoască, eu te caut și răvăşesc cerul în aflarea iubirii perfecte pentru sufletul tău obosit de prea multă toamnă, și visăm unul la celălalt, două tăceri albastre, născute din întunericul unui cer pe care amândoi învăţăm să aprindem stele.
Ganduri de o clipa 