Ura gările. Profund, aproape visceral. Acum, aflată iar, după atâta timp pe peronul vechi, și-a strâns înfiorată mâinile în jurul ei, înăbușind un geamăt ce își croise cumva drum printre amintiri…
Stăteau față în față, fără un cuvânt. Apoi au început să își vorbească încet, amândoi odată, despre tot și nimic, de parcă se întâlniseră din întâmplare. Se cramponau de cuvinte ca de un colac de salvare, jucându-se cu ele tot mai grăbiți, refuzând însă cu încăpățânare să vorbească despre ei. Își surprindeau unul altuia privirile, lungă și tristă a ei, ciudată și întrebătoare a lui, și se refugiau iar într-un șuvoi de vorbe ales la întâmplare. Și din nou, grele ca o zi lungă de toamnă, privirile.
Lângă ei, mare si greoi, trenul, cu un șuier prelung, a făcut ca acele vechiului ceas să se grăbească, alergând sălbatic spre minutul ce avea să însemne despărțirea. Așa îi spusese, cu un glas trist, încercând să îi mângâie obrazul pe care se rostogolise victorioasă o lacrimă: miroase a despărțire. Apoi o rugase să îi spună ceva, orice, și ea ar fi vrut să îi spună că deja îi este dor de el și că nu înțelege de ce trebuie să plece la celălalt capăt de lume, tocmai atunci când viețile lor păreau că își găsiseră același drum, dar se simțea mult prea rănită și dintr-o dată au tăcut amândoi, privindu-se stingher, de parcă erau doi străini ce nu aveau în comun decât sufletul dezgolit. A închis ochii, dorind să se întoarcă cumva la zilele acelea în care totul avea sens și culoare, înainte ca el să vină și să îi spună simplu: plec.
Când nu a mai putut suporta tăcerea, a deschis ochii, dar era târziu. A rămas dreaptă, pe peronul pustiu, cu privirea lipită de trenul ce abia se mai vedea, simțind cum o ard ca un fier înroșit, sărutul fugar și îmbrățișarea neterminată și, mai presus de toate, întrebarea abia șoptită, la care nu avea să primească vreodată răspuns: te mai întorci?
A tresărit simțind forfota din jur și s-a urcat fără grabă în trenul ce oprise în fața ei. Pierdută în gânduri, nici nu-l auzise venind. A mai privit o dată gara mică și a întors capul, să nu mai vadă peronul, care, îmbătrânit de povara prea multor plecări, continua să își spună nepăsător, poveștile.
