PROMISIUNEA

sursa foto – internet

A deschis încet ochii, dar lumina din jurul ei era grea și apăsătoare, de un alb prăfuit. Simțea cum albul acela o apasă pe pleoape, pe piept, pe brațe, de parcă aș fi îngropată într-o mare de nisip, s-a gândit, încercând să se elibereze din strânsoarea străină care nu o lăsa să respire.
– Nu te înțeleg, doar ziceai că nisipul este o lume fermecată, cu castele care ascund câte o poveste în fiecare turn.
A tresărit. Nu o văzuse. Fetița, cu funde mari și roșii și o rochiță cu buline, care o făceau să semene cu o floare, stătea pe un pat langa ea, legănându-și picioarele, privind-o cu seriozitate.
– Cine ești, a întrebat încet, în timp ce se gândea că nu are ce căuta un pat acolo, ca și cum un copil ar fi un lucru firesc, ar fi vrut să adauge, dar fetița nu i-a răspuns. Începuse dintr-o dată să cânte, privind-o cu ochii ei mari, care i se păreau atât de cunoscuți. De unde să o cunosc, e doar o fetiță oarecare din nu știu ce loc, s-a gandit ea, și pe urmă, toți copiii au ochii mari…
– Da, dar ai mei sunt mai frumoși, nu-i așa, a spus ea, continuând să își legene picioarele înainte și înapoi, ca un pendul.
Ar fi vrut să îi zâmbească și să îi spună că are dreptate, dar buzele refuzau să o asculte.
– Hai să numărăm stelele, a auzit-o spunând dintr-o dată. Uite, una, două, trei…
– Stele? Unde vezi tu stele, eu nici măcar nu îmi dau seama dacă e noapte sau zi, să nu mai vorbim că nici măcar nu știu unde sunt, și tu vrei să le număr…
– Vezi, iar m-ai încurcat, nu ești atentă deloc, acum trebuie să o luăm de la capat. Dar știi ce, numără tu, numai să ai grijă, să le numeri încet, cu voce tare, privind-o pe fiecare în parte, ca și când ar fi cea mai importantă, pentru că altfel se supără și se amestecă între ele și niciodată nu ai să știi câte sunt.
Fetița o privea serioasă, ca un om mare s-a gândit ea, ca și când număratul stelelor ar fi fost cel mai normal lucru din lume.
– Dar tu știi câte sunt?
– Bineînțeles, poate am să îți spun și ție dacă nu te descurci, i-a răspuns ea.
Și atunci le-a văzut, mici și strălucitoare, umpleau totul în jur, învăluind-o, chemând-o într-o lume pe care nu o știa, și a strâns ochii, simțind cum o cuprinde o frică ciudată, împiedicând-o să respire, spune-mi tu, eu nu am să reușesc niciodată, sunt atât de multe, a vrut să îi spună, dar vocea i-a sunat străină, de neînțeles, de parcă ar fi zgâriat-o, și pentru o clipă, nimic nu a mai contat.
– Cum vrei tu să numeri stele, dacă închizi ochii?
Ar fi vrut să privească în jur, dar cumva știa că peste tot e același alb impersonal, fără nici o culoare. I-a venit în minte câmpul de maci pe care îl văzuse odată. Erau atât de frumoși încât începuse să plângă și nici acum nu înțelegea de ce o dureau ochii de atâta frumusețe. Frumusețea nu ar trebui să doară, doar dacă știi că o vezi pentru ultima dată, i-a trecut prin minte un gând fugar.
– Eu am plecat, a auzit lângă ea vocea cunoscută de acum și a încercat obosită să își întoarcă privirea spre fetiță. O simțea din nou serioasă. Mă așteaptă mama și tata, le-am promis că mă întorc repede și o promisiune trebuie ținută, tu mi-ai spus asta. Tu nu ai părinți care te așteaptă?
– Când ți-am spus… dar s-a oprit. Lângă ea nu mai era nimeni. I se făcuse cald, prea cald, nu simțea nici o adiere, doar gustul acela de nisip, nu nisip, nisipul are gustul poveștilor, parcă așa îi spusese fetița aceea ciudată care îi vorbea de parcă se cunoșteau dintotdeauna. Sigur că am părinți, și-a șoptit, și fără să știe cum, dar poate că nici nu era nevoie să știe, poate ca tot ce trebuia să facă, era să lase lucrurile să se întâmple, a simțit mâna mamei cum îi mângâie fruntea, deși lângă ea nu era nimeni, cel puțin de asta era sigură, și căldura nu i s-a mai părut așa apăsătoare, ca și cum, printr-un ciudat joc al hazardului cineva o dusese acasă. A rămas cu ochii închiși, dorind să se mai bucure de imaginea mamei, care făcea să dispară senzația de sufocare pe care i-o dădea albul din jur, niciodată nu îi plăcuse culoarea asta, ea iubea culorile vii, așa cum avea marea la răsărit, s-a gândit fără să știe de ce, poate gustul de sare și nisip care nu voia să dispară era de vină.
– Deci recunoști că nisipul este o poveste, a auzit vocea care, acum își dădea seama, îi lipsise. Când apăruse? Nu mai avea fundițe, părul i se mișca în voie și crescuse, ceea ce era ciudat, pentru că de abia plecase. Nici măcar nu a încercat să înțeleagă. Fetița care nu mai era fetiță, o întreba ceva dar în jur lucrurile parcă începuseră toate să vorbească și ea nu mai reușea să audă nimic.
– Tu iar nu mă asculți. Te-am întrebat ce este dragostea. Este ca o poveste cu fluturi?
A zâmbit. Uite că pot să fac asta, s-a mirat ea.
– Da, o poveste care de fapt nu e poveste… Brusc a simțit miros de pământ reavăn și inima a început să îi bată repede, poate prea repede, și ei i se părea că zboară, ca și cum scăpase în sfârșit din închisoarea aceea în care lucrurile nu aveau nici o noimă. Se simțea ușoară, durerea încetase și în jurul ei apăruseră iar stelele, trebuie să le număr, asta este foarte important, așa mi-a spus, una, două, trei… zece… cinsprezece… hei nu vă mai jucați, nu o să mai știu câte sunteți, dar stelele nu o ascultau, deveniseră umbre care se țineau de mână dansând în jurul ei, și ea din nou s-a simțit pierdută și frica a revenit, de data aceasta o simțea altfel, ca și când știa că are ceva de făcut și nu mai are suficient timp, promisiuni uitate și întrebări la care nu a răspuns, locuri pe care nu le văzuse și încă ceva, da, povești, multe povești pe care nu înțelegea încă de ce trebuia să i le spună fetiței care acum număra cu ea stelele și îi repeta la nesfârșit numele, ce ciudat, nu i-am spus niciodată cum mă cheamă, întoarce-te la mine, îi auzea vocea care acum nu mai era cristalină ca apa aceeea de munte unde o ducea mama în fiecare primăvară, privește-o bine, ea îți va arăta mereu drumul, dacă eu nu voi putea să o fac, îi spusese mama, cum nu se gândise până acum la asta, s-a întrebat mirată, vocea fetiței devenise o șoaptă ca un plâns fără lacrimi, întoarce-te la mine, nu mi-ai povestit despre fluturi și nu mi-ai arătat cum să fac castele cu turnuri în care poveștile nu mor niciodată, nu m-ai învățat cum să cresc să fiu…tu.
Cuvintele creșteau în jurul ei, timpul se dilata rotindu-se și ea a încercat să se agațe de vocea aceea mică și speriată ca de un colac de salvare, trebuie să ajung la ea să o întreb cine este și iar a simțit umbre care dansau în jurul ei și umbrele au căpătat brusc formă de oameni și ea a știut cumva că s-a întors și chiar dacă totul în jurul ei era alb, nu i se mai părea așa de apăsător, dimpotrivă, avea în el toate culorile lumii.
– Bine ai revenit, a auzit ea, și a deschis ochii, spre glasul care avea ceva din vocea fetiței, dar nu a văzut decât doi ochi zâmbind din spatele unei măști, ne-ai speriat, știi?
În jurul ei era o mare de aparate și ea a simțit că poate să respire în voie și a zâmbit iar, ca și cum ar fi auzit o glumă, știu, acum știu, dar nu mai fac a răspuns întorcându-se spre fetița care râdea lângă ea, vezi, avem același răs și am atâtea lucruri pe care ți-am promis că ți le arăt și promisiunea e promisiune, nu-i așa, a mai șoptit lăsându-se să alunece încet în brațele unui somn adânc și odihnitor.
Știa, fără ca nimeni să îi spună, că își găsise drumul spre casă.

Publicitate