Sărut mâna ta, mamă!

       mamon (3)

       Mâinile mamei. Mereu frumoase, mereu ocupate. Cu noi, pentru noi și aproape niciodată pentru ea. Fundițe, șorțulețe, apoi rochițe și pulovere în modele complicate, toate ieșite din mâinile ei. Nu cred că m-am întrebat vreodată când avea timp pentru toate. Era acolo, pentru noi, zâmbind de parcă acele bătrânei pendule aveau pentru ea un alt mers, doar de ele două știut.
Acum are timp. Ea are timp. Doar noi nu avem și nu știu de ce simt uneori ca o arsură tăcerea în care așteaptă să ne audă glasul. Doar să știu că vă e bine, mamă, atât. Și lacrima mea se împletește de departe cu a ei și îi promit și tot nu am timp. Nu am sau nu-mi fac, nu are importanță, pentru ea doar absența mea contează.  Oare cum reușeai tu, mamă, să te împarți în toate si totuși să fii mereu cu mine, mereu cu noi ?
Sărut mâna, mamă, tu mă iartă că n-am ajuns nici astăzi să te strâng în brațe și să îți spun nu plânge, vezi, sunt bine!

Reclame

Dorurile nu mor…

Plant-cup_1_grande

Nu am mai vorbit de mult…
În cana de ceai au crescut arbori
de care sufletul meu a rămas agățat
ca o haină veche
la care nu poți să renunți,
zbătându-se sub o ninsoare
rece și fără culoare
ce plutește stingheră de jos în sus
ca umbra unei păsări ucise.

Doar tăcerea pare aceeași,
privindu-mă în ochi,
așa cum tu nu ai făcut-o niciodată
așezându-se fără grabă între gândurile noastre
ce șoptesc sacadat,
ca toaca bătută la ceas de seară,
te iubesc,
te iubesc,
te iubesc…

Știi, dorurile nu mor niciodată…

Te știu

te stiu

Te știu după bătaia inimii
care te-a modelat
din piatra înșelătoare a unui dor
și te-a așezat cu grijă între paginile unei cărți
niciodată scrise
dar pe care eu totuși o citesc,
uneori suspinând,
alteori zâmbind,
după cum îmi șoptește vântul
că se oglindește cerul
în cautarea din ochii tăi.

Te știu din aerul poemelor
pe care le scriu uneori,
respirând parfumul depărtărilor,
când nopțile strigă sub mângâierea
amețitor de frumoasă
a ploilor,
ce-și picură strop cu strop
povestea de iubire
peste durerea versului
ce își șchioapătă demn neputința
unei iubiri imposibile.

Peste umbra zdrențuită a verii
las lacrima să se întrebe
cât de aproape îmi este departele tău
în care mărșăluiesc zorite
frânturi de gând,
călcând în picioare tăcerea cuvintelor
ce-mi sfâșie în bucăți așteptarea,
și am să te iubesc
adunând în căușul palmelor amintiri
pentru timpul
când n-am să te mai știu .