Lacrima unui vis

       lacrima unui dor

          Ghemuită lângă fereastră, își strânse înfiorată brațele în jurul ei. O lacrimă se oprise la o margine de pleoapă. O simțea  cum devine din ce în ce mai mare, ca și cum toate dorurile ei se încăpățânau să îşi facă loc în fărâma acea de liniște. Nu a șters-o. Se gândea că poate urma lăsată, atunci când se va hotărî în sfârșit să se desprindă din îmbrățișarea ușoară a genelor, va fi drumul pe care toate gândurile și tristețile adunate în ultima vreme  își vor purta povara departe de ea.
         Noaptea e făcută pentru somn, nu pentru visat la cai verzi pe pereți, îi spuneau cei din jur privind-o cum încerca să găsească răspunsuri la întrebările care îi dansau în minte târziu, în nopțile lungi in care nici un zgomot nu le tulbura tăcerea. Auzise de atâtea ori replica asta și obosită să tot explice tuturor că fără caii ei verzi avea să devină din ce în ce mai mică, atât de mică încât nici măcar ea nu ar mai fi fost în stare să se găsească în lumea care o înconjura, își așternea zâmbete pe față, lăsând lacrimile să se adune, nevăzute de nimeni, în căușul gândurilor nespuse. Uneori lacrimile se hotărau să plece, iar ea le deschidea încet cămara sufletului, lăsându-le să ia ce voiau din tot ce adunase cu grijă, în clipele acelea când, intrigată de curgerea lor cuminte, se așezau împreună la o cană cu vise și, între plâns și râs, făceau schimb de amintiri. Și de insomnii, dar asta nu mai conta. Acum, le simțea cum se scurg, furişându-se grăbite, ca un hoț în miez de noapte, alungindu-se sub greutatea durerii că nu știuseră să-i îndrepte pașii spre locul unde toate „de ce-urile” adunate în ea ar fi putut să-şi găsească răspuns, dar nu făcea nimic să le oprească. Ar fi vrut să le întrebe de ce vin sau de ce pleacă, dar le privea absentă, învăluită în catifeaua grea de întuneric, știind că în curând se vor ivi zorii și lacrimile își vor fi găsit de mult locul în care să aștepte să vină o nouă noapte cu povești spuse în şoaptă, în fața unei ferestre cu insomnii aburind sub gene.
         Era târziu, prea târziu, a auzit şoapta perfidă a unui gând, și ea a refuzat să îl asculte, dar a simțit dintr-o dată că i se face frig și, privind în noaptea de afară, a adormit visând la căldura unor brațe care să o poarte prin amintiri spre un azi in care zâmbetul să nu-i mai fie doar o mască.
           La o margine de pleoapă, visul se rostogolea trist într-o lacrimă.

Anunțuri

Uneori

11988277_476505805856519_3274158744008867265_n

     Să uit că mi-e dor, închid ochii și mă afund în vis, lăsându-mă învăluită de amintiri: seri cu miros de măr copt în care cuvintele se rotesc îmbujorate între noi, liniștea somnului în brațele tale în timp ce-mi șoptești cuvinte pe care doar tu știi să mi le spui, speranțe acum uitate, zile și nopți  așteptând cuminți într-o clepsidră  mâna care să o întoarcă. Doar tu nu ești în visul meu stingher, și-atunci tresar și mă trezesc și plâng de  dor…

Omul fară umbră

           omul fara umbra

            Ușa închisă cu pocnet sec peste lacrima mea încă nenăscută… Priviri rătăcite peste amintiri încărcate de parfumul tău: o carte din care mă învățai cum să râd la glumele tale, o țigară la capătul căreia a ars iubirea ta pentru mine și, ascunsă într-un colț, umbra ta peste sufletul meu… Cum n-am văzut-o până acum?  Poate aș fi înțeles mai repede cine ești și acum n-aș mai încerca cu disperare să-mi caut inima rătăcită în valurile ecoului rămas în urma ușii închise cu nepăsare de tine.
Din colțul ei, umbra ta mă privește neînțelegând de ce o iau de mână și o împing ușor, prin ușa rămasă închisă, de teamă că într-o zi te vei întoarce să o cauți. Și abia atunci  când  nu-i  mai văd  zâmbetul știut,  las lacrimile să-mi spele sufletul de tine și de amintirea ta devenită dintr-o dată  trecut, întrebându-mă cine mai râde la glumele tale cu parfum de iarbă și mare, în timp ce îți aprinde încă o țigară,  fără să știe nimic…