Sărut mâna ta, mamă!

       mamon (3)

       Mâinile mamei. Mereu frumoase, mereu ocupate. Cu noi, pentru noi și aproape niciodată pentru ea. Fundițe, șorțulețe, apoi rochițe și pulovere în modele complicate, toate ieșite din mâinile ei. Nu cred că m-am întrebat vreodată când avea timp pentru toate. Era acolo, pentru noi, zâmbind de parcă acele bătrânei pendule aveau pentru ea un alt mers, doar de ele două știut.
Acum are timp. Ea are timp. Doar noi nu avem și nu știu de ce simt uneori ca o arsură tăcerea în care așteaptă să ne audă glasul. Doar să știu că vă e bine, mamă, atât. Și lacrima mea se împletește de departe cu a ei și îi promit și tot nu am timp. Nu am sau nu-mi fac, nu are importanță, pentru ea doar absența mea contează.  Oare cum reușeai tu, mamă, să te împarți în toate si totuși să fii mereu cu mine, mereu cu noi ?
Sărut mâna, mamă, tu mă iartă că n-am ajuns nici astăzi să te strâng în brațe și să îți spun nu plânge, vezi, sunt bine!

Reclame

Lacrima unui vis

       lacrima unui dor

          Ghemuită lângă fereastră, își strânse înfiorată brațele în jurul ei. O lacrimă se oprise la o margine de pleoapă. O simțea  cum devine din ce în ce mai mare, ca și cum toate dorurile ei se încăpățânau să îşi facă loc în fărâma acea de liniște. Nu a șters-o. Se gândea că poate urma lăsată, atunci când se va hotărî în sfârșit să se desprindă din îmbrățișarea ușoară a genelor, va fi drumul pe care toate gândurile și tristețile adunate în ultima vreme  își vor purta povara departe de ea.
         Noaptea e făcută pentru somn, nu pentru visat la cai verzi pe pereți, îi spuneau cei din jur privind-o cum încerca să găsească răspunsuri la întrebările care îi dansau în minte târziu, în nopțile lungi in care nici un zgomot nu le tulbura tăcerea. Auzise de atâtea ori replica asta și obosită să tot explice tuturor că fără caii ei verzi avea să devină din ce în ce mai mică, atât de mică încât nici măcar ea nu ar mai fi fost în stare să se găsească în lumea care o înconjura, își așternea zâmbete pe față, lăsând lacrimile să se adune, nevăzute de nimeni, în căușul gândurilor nespuse. Uneori lacrimile se hotărau să plece, iar ea le deschidea încet cămara sufletului, lăsându-le să ia ce voiau din tot ce adunase cu grijă, în clipele acelea când, intrigată de curgerea lor cuminte, se așezau împreună la o cană cu vise și, între plâns și râs, făceau schimb de amintiri. Și de insomnii, dar asta nu mai conta. Acum, le simțea cum se scurg, furişându-se grăbite, ca un hoț în miez de noapte, alungindu-se sub greutatea durerii că nu știuseră să-i îndrepte pașii spre locul unde toate „de ce-urile” adunate în ea ar fi putut să-şi găsească răspuns, dar nu făcea nimic să le oprească. Ar fi vrut să le întrebe de ce vin sau de ce pleacă, dar le privea absentă, învăluită în catifeaua grea de întuneric, știind că în curând se vor ivi zorii și lacrimile își vor fi găsit de mult locul în care să aștepte să vină o nouă noapte cu povești spuse în şoaptă, în fața unei ferestre cu insomnii aburind sub gene.
         Era târziu, prea târziu, a auzit şoapta perfidă a unui gând, și ea a refuzat să îl asculte, dar a simțit dintr-o dată că i se face frig și, privind în noaptea de afară, a adormit visând la căldura unor brațe care să o poarte prin amintiri spre un azi in care zâmbetul să nu-i mai fie doar o mască.
           La o margine de pleoapă, visul se rostogolea trist într-o lacrimă.

Lacrimi

         11796462_460872720753161_7472750970805810010_n

         Credea că a învățat să nu-i mai fie dor de el. Nu știa, poate lucrurile mărunte de zi cu zi care îi țineau mintea ocupată sau poate doar faptul că știa că undeva el există, îi dădeau o liniște ciudată. Și râdea, și mergea mai departe, trecând printre zile și nopți, scuturându-și din când în când de praf amintirile, fără să le mai lase să o doară. Pur și simplu trăind.
Doar că a fost de ajuns să îi audă, venit de nicăieri, râsul, râsul acela inconfundabil, și tot ce clădise cu migală în timpul scurs fără el s-a spart în mii de bucăți. Nici măcar nu știuse că dorul poate să doară fizic, dar o făcea, și simțea cum undeva înăuntrul ei era un cuțit care se răsucea cu încetinitorul până când nu mai putea respira și rămânea doar ea cu dorul de el, acut și inutil în același timp, într-o îmbrățișare care făcea cumva să se deschidă zăgazul eliberator al lacrimilor. Și dintr-o dată, totul a devenit doar o nesfârșită și albastră tăcere și a înțeles că sunt lucruri pe care nu trebuia să le uite, trebuia doar să le păstreze vii într-un colț de suflet, să îi reamintească că fără ele niciodată nu ar fi fost întreagă.

O zi ca oricare alta

           o zi ca oricare alta

 – Ție îți este vreodată dor?-te-am întrebat dintr-o dată, privindu-te pe deasupra aburilor de cafea ce își împrăștiau aroma între noi.
Ți-am simțit privirea îndreptată spre mine, și m-am întrebat dacă nu cumva, întrebarea mea s-a așternut peste paginile ziarului pe care îl răsfoiai de minute bune, captându-ți pentru o clipă atenția.
– Ce înseamnă dor? – mirată, vocea ta m-a învăluit, ieșind parcă din ungherele ascunse ale inimii mele,  și din nou privirea ta, îndreptată spre mine, trecând prin mine fără să se oprească, știind că sunt acolo, prezență constantă, zâmbind, ascultând, iubind.
– De cine să-mi fie dor? – m-ai întrebat din nou cu o vocea mirată și ușor agasată de întrebarea care îți răvășise inutil rutina dimineților noastre. Doar sunt aici, lângă tine, mi-ai spus aruncându-mi un zâmbet, așa cum unui copil bosumflat îi dai o bomboană.
– De ce să-mi fie dor? – m-am întrebat din nou, când luminile zilei se stinsesera demult și respirația ta devenea tot mai liniștită pe măsură ce te cuprindea somnul.
Și atunci, ca să uit că mie mi-e dor, (de mine și de tine, dar asta nu ți-am mai spus), am închis ochii și m-am afundat în vis, acolo unde erai tu și liniștea somnului în brațele tale în timp ce îmi șopteai cuvinte pe care nu le mai auzisem de mult.
În zori, doar tăcerea, crudă, adâncă și mai dureroasă decât absența ta, a ramas să-mi șteargă visul meu în culori, în timp ce dincolo de geam, ploaia îmi șoptea trist că a început o nouă zi.

Între cer și mare

          intre cer si mare

         Între cer și mare, ochii tăi verzi-albaștri, la fel de adânci și la fel de vii ca și ea, mă urmăreau zâmbind, în timp ce sărutările tale îmi desenau cercuri de foc pe pielea mirosind a alge și a vară.
De unde ai venit? Vocea ta, ușor răgușită, se încolăcea în jurul meu, ca și cum tu ai fi fost pretutindeni. Știam că nu așteptai răspuns, pentru că imediat începeai o poveste din vremea în care nu te întâlnisem. Rădeai și gesticulai, iar poveștile tale prindeau viață și eu le trăiam prin tine a doua oară.
Târziu, când soarele era de mult plecat, mă furișam la țărmul mării rugând-o să mă ierte că de o vreme tu erai centrul micului meu univers. Eu nu plec nicăieri, îmi șoptea ea, trimițând spre mine val după val, mirată că nu mă mai joc cu ele așa ca altădată.
În vara aceea, mi-ai umplut sufletul cu povești. Plecam în zori, desprinzându-mă pentru prima dată fără regrete din îmbrățișarea mării, pentru că mă așteptau acolo brațele tale puternice, pregătite să mă poarte printre toate minunile lumii. Lângă tine, zborul pescărușilor și agitația valurilor capătau dintr-o data sens, transformându-se într-un cântec despre dragoste și dor.
Nu te mai las să pleci! Auzeam cuvintele tale înăbușite de sărutul cu gust de sare, și eu te credeam, pentru că lângă tine totul era viață, totul era eternitate. Doar uneori îți surprindeam privirea poposind asupra mea și nu înțelegeam de ce în ochi îți străluceau lacrimi. Pentru că ești frumoasă, îmi spuneai și rădeai iar, începând o nouă poveste. și eu din nou te credeam și învățam cu tine cât de prețioasă este fiecare clipă.
Cum de nu am văzut și nu am înțeles nimic, nici azi nu știu. Când s-a sfârșit vacanța, ne-am rătăcit amândoi pașii în furnicarul marelui oraș, dar tot ne găseam timp să hoinărim, descoperind, călăuzită de tine, locuri pe care nu-mi închipuisem vreodată că le pot vedea în marea de beton și oțel din jurul meu. Te străduiai mereu să-mi arăți altceva, rădeai la fel de mult, doar poveștile tale erau mai triste, la fel ca ochii tăi, dar atunci îți  strângeai brațele în jurul meu și eu nu mă mai gândeam la nimic.
Fericită, nu te-am întrebat niciodată ce făceai în timpul în care eu visam la tine, așteptând clipa când vei veni să mă porți într-o nouă aventură. Trăiai și trăiam totul atât de intens, încât nici măcar nu am văzut că timpul nostru în doi era tot mai scurt. Și mai trist, îmi spun acum, dar atunci zâmbetul tău ștergea toate întrebările pe care poate mi le-aș fi pus dacă m-ai fi lăsat. Întrebări care au năvălit peste mine atunci când tu, dintr-o dată n-ai mai venit să-mi spui povești și eu, rătăcind peste tot unde mă purtaseră brațele tale, nu te-am putut găsi. Într-un târziu, când obosită să întreb și să caut nu mai aveam nici măcar lacrimi să plâng, un prieten m-a luat de mână și m-a adus la tine.
Într-un pat de spital, mai transparent decât lacrimile mele risipite în cele patru zări, mă priveai încercând să-ți umpli privirea cu chipul meu.
Iartă-mă, credeam că pot să lupt, să rămân cu tine. Îmbrățișarea ta, nu mai avea forța de altă data, dar zâmbetul tău era același. Numai poveștile le spuneam de-acum eu, încercând să-mi amintesc tot ceea ce mă învățaseși, agățându-mă de zâmbetul cu care mă învăluiai și de lumina tot mai palidă din ochii tăi.
Nu știu cât am stat cu tine, mână în mână, vorbind vrute și nevrute, doar să nu-mi vezi lacrimile care îmi inundau sufletul. Știu doar că atunci când am plecat nu eram decât eu și gândul înnebunitor că niciodată nu vom mai fi doi.
Când am ajuns la țărmul mării, era din nou noapte și valurile m-au primit tăcute, încercând să se retragă ușor, fără zgomot, plângând cu mine și pentru mine. Ți-am spus că eu nu plec nicăieri, mi-a spus încet marea, și am tresărit pentru că avea vocea ta și zâmbetul tău. Am să fiu mereu aici, te-am auzit șoptind, gata să te ascult cum îmi povestești despre tine, despre viață și despre iubire. Și să nu plângi. Vreau doar să trăiești și pentru mine. În clipa aceea tu nu aveai de unde să știi cât te-am urât. Te iubeam si te uram în același timp, pentru ca aruncai pe umerii mei povara unei vieți fără tine.
Au trecut veri și ierni de atunci, dar uneori, în dimineți de vară, așteptând soarele să-mi încălzească colțul rămas pustiu în inima mea, mă așez pe nisipul ud, primind cu recunoștință îmbrățișarea ta adusă de departe de marea care demult, la începutul drumului meu printre povești, mă adusese în fața unor ochi verzi-albaștri, la fel de adânci și la fel de vii ca și ea.

Uneori

11988277_476505805856519_3274158744008867265_n

     Să uit că mi-e dor, închid ochii și mă afund în vis, lăsându-mă învăluită de amintiri: seri cu miros de măr copt în care cuvintele se rotesc îmbujorate între noi, liniștea somnului în brațele tale în timp ce-mi șoptești cuvinte pe care doar tu știi să mi le spui, speranțe acum uitate, zile și nopți  așteptând cuminți într-o clepsidră  mâna care să o întoarcă. Doar tu nu ești în visul meu stingher, și-atunci tresar și mă trezesc și plâng de  dor…

La o margine de dor

       copac-fata

        Te așteptam de atâta vreme, încât m-am temut că într-o zi vei trece pe lângă mine, fără să mă recunoști. Sufletul meu n-a mai avut răbdare și m-a luat de mână, purtându-mă printre oameni, sperând să te găsească. Uneori, mă priveau cu teamă, alteori cu nepăsare, mă mângâiau sau mă loveau și câteodată, mâini străine, mereu altele, dar niciodată ale tale, îmi îngrijeau rănile sperând să rămân, dar plecam mai departe, până când, obosită de căutare, m-am oprit la o margine de dor, așteptând ca tu să mă găsești.
Încet, din tălpile mele au crescut rădăcini și brațele au început să se legene în bătaia vânturilor, devenind ramuri. Când în sfârșit ai venit, am vrut să-ți cuprind umerii într-o îmbrățișare, dar m-ai privit uimit și ai trecut mai departe, și ramurile mele s-au aplecat spre pământ, tânguindu-se a despărțire, și eram cer și depărtare și vânt, doar tu nu mai puteam fi, și am plâns atunci întâia oară, pentru că, așteptându-te atât de mult, ai trecut pe lângă mine, fără să mă recunoști .