Lacrimi

         11796462_460872720753161_7472750970805810010_n

         Credea că a învățat să nu-i mai fie dor de el. Nu știa, poate lucrurile mărunte de zi cu zi care îi țineau mintea ocupată sau poate doar faptul că știa că undeva el există, îi dădeau o liniște ciudată. Și râdea, și mergea mai departe, trecând printre zile și nopți, scuturându-și din când în când de praf amintirile, fără să le mai lase să o doară. Pur și simplu trăind.
Doar că a fost de ajuns să îi audă, venit de nicăieri, râsul, râsul acela inconfundabil, și tot ce clădise cu migală în timpul scurs fără el s-a spart în mii de bucăți. Nici măcar nu știuse că dorul poate să doară fizic, dar o făcea, și simțea cum undeva înăuntrul ei era un cuțit care se răsucea cu încetinitorul până când nu mai putea respira și rămânea doar ea cu dorul de el, acut și inutil în același timp, într-o îmbrățișare care făcea cumva să se deschidă zăgazul eliberator al lacrimilor. Și dintr-o dată, totul a devenit doar o nesfârșită și albastră tăcere și a înțeles că sunt lucruri pe care nu trebuia să le uite, trebuia doar să le păstreze vii într-un colț de suflet, să îi reamintească că fără ele niciodată nu ar fi fost întreagă.

Reclame