uneori,
îmi doresc să fiu
ultima gură de cafea
pe care o bei grăbit
într-o dimineață oarecare,
în care nu mai știi
dacă e miercuri sau joi,
gura aceea de cafea
care îți umple simțurile,
făcându-te să zâmbești,
să îmi simți gândurile
cum te îmbrățișează în tăcere
și pentru o clipă
să fim doar aripile albastre
ale aceluiași dor
mi-e atât de dor,
și simt tăcerea cum se sparge în fluturi
risipindu-se în adâncul cerului
ce îți mai poartă blândețea
cu care îmi prindeai aripi
să zbor spre neînceputuri.
Pe pânza de păianjen a memoriei,
doar florile îți mai poartă șoapta
ce-mi spune și acum povești
când la porțile nopții
arunci nestemate de gând
peste apa întunecată a Stixului.
Legănându-mi durerea
în cercuri de uitare
mă învelești cu căldura brațelor tale
și te agăți, bob de rouă albastră,
în colțul știut al viselor mele
să-mi aprinzi stele pentru încă o zi.
sursa foto – intenet
Atâtea lacrimi
mi-au plouat în suflet,
încât am devenit
o locuință lacustră,
mică și tristă
ca o duminică
rătăcită
într-un univers paralel,
în care zâmbetul tău
e doar un punct luminos
din tabloul ciudat
al unui alt Picasso.
A deschis încet ochii, dar lumina din jurul ei era grea și apăsătoare, de un alb prăfuit. Simțea cum albul acela o apasă pe pleoape, pe piept, pe brațe, de parcă aș fi îngropată într-o mare de nisip, s-a gândit, încercând să se elibereze din strânsoarea străină care nu o lăsa să respire.
– Nu te înțeleg, doar ziceai că nisipul este o lume fermecată, cu castele care ascund câte o poveste în fiecare turn.
A tresărit. Nu o văzuse. Fetița, cu funde mari și roșii și o rochiță cu buline, care o făceau să semene cu o floare, stătea pe un pat langa ea, legănându-și picioarele, privind-o cu seriozitate.
– Cine ești, a întrebat încet, în timp ce se gândea că nu are ce căuta un pat acolo, ca și cum un copil ar fi un lucru firesc, ar fi vrut să adauge, dar fetița nu i-a răspuns. Începuse dintr-o dată să cânte, privind-o cu ochii ei mari, care i se păreau atât de cunoscuți. De unde să o cunosc, e doar o fetiță oarecare din nu știu ce loc, s-a gandit ea, și pe urmă, toți copiii au ochii mari…
– Da, dar ai mei sunt mai frumoși, nu-i așa, a spus ea, continuând să își legene picioarele înainte și înapoi, ca un pendul.
Ar fi vrut să îi zâmbească și să îi spună că are dreptate, dar buzele refuzau să o asculte.
– Hai să numărăm stelele, a auzit-o spunând dintr-o dată. Uite, una, două, trei…
– Stele? Unde vezi tu stele, eu nici măcar nu îmi dau seama dacă e noapte sau zi, să nu mai vorbim că nici măcar nu știu unde sunt, și tu vrei să le număr…
– Vezi, iar m-ai încurcat, nu ești atentă deloc, acum trebuie să o luăm de la capat. Dar știi ce, numără tu, numai să ai grijă, să le numeri încet, cu voce tare, privind-o pe fiecare în parte, ca și când ar fi cea mai importantă, pentru că altfel se supără și se amestecă între ele și niciodată nu ai să știi câte sunt.
Fetița o privea serioasă, ca un om mare s-a gândit ea, ca și când număratul stelelor ar fi fost cel mai normal lucru din lume.
– Dar tu știi câte sunt?
– Bineînțeles, poate am să îți spun și ție dacă nu te descurci, i-a răspuns ea.
Și atunci le-a văzut, mici și strălucitoare, umpleau totul în jur, învăluind-o, chemând-o într-o lume pe care nu o știa, și a strâns ochii, simțind cum o cuprinde o frică ciudată, împiedicând-o să respire, spune-mi tu, eu nu am să reușesc niciodată, sunt atât de multe, a vrut să îi spună, dar vocea i-a sunat străină, de neînțeles, de parcă ar fi zgâriat-o, și pentru o clipă, nimic nu a mai contat.
– Cum vrei tu să numeri stele, dacă închizi ochii?
Ar fi vrut să privească în jur, dar cumva știa că peste tot e același alb impersonal, fără nici o culoare. I-a venit în minte câmpul de maci pe care îl văzuse odată. Erau atât de frumoși încât începuse să plângă și nici acum nu înțelegea de ce o dureau ochii de atâta frumusețe. Frumusețea nu ar trebui să doară, doar dacă știi că o vezi pentru ultima dată, i-a trecut prin minte un gând fugar.
– Eu am plecat, a auzit lângă ea vocea cunoscută de acum și a încercat obosită să își întoarcă privirea spre fetiță. O simțea din nou serioasă. Mă așteaptă mama și tata, le-am promis că mă întorc repede și o promisiune trebuie ținută, tu mi-ai spus asta. Tu nu ai părinți care te așteaptă?
– Când ți-am spus… dar s-a oprit. Lângă ea nu mai era nimeni. I se făcuse cald, prea cald, nu simțea nici o adiere, doar gustul acela de nisip, nu nisip, nisipul are gustul poveștilor, parcă așa îi spusese fetița aceea ciudată care îi vorbea de parcă se cunoșteau dintotdeauna. Sigur că am părinți, și-a șoptit, și fără să știe cum, dar poate că nici nu era nevoie să știe, poate ca tot ce trebuia să facă, era să lase lucrurile să se întâmple, a simțit mâna mamei cum îi mângâie fruntea, deși lângă ea nu era nimeni, cel puțin de asta era sigură, și căldura nu i s-a mai părut așa apăsătoare, ca și cum, printr-un ciudat joc al hazardului cineva o dusese acasă. A rămas cu ochii închiși, dorind să se mai bucure de imaginea mamei, care făcea să dispară senzația de sufocare pe care i-o dădea albul din jur, niciodată nu îi plăcuse culoarea asta, ea iubea culorile vii, așa cum avea marea la răsărit, s-a gândit fără să știe de ce, poate gustul de sare și nisip care nu voia să dispară era de vină.
– Deci recunoști că nisipul este o poveste, a auzit vocea care, acum își dădea seama, îi lipsise. Când apăruse? Nu mai avea fundițe, părul i se mișca în voie și crescuse, ceea ce era ciudat, pentru că de abia plecase. Nici măcar nu a încercat să înțeleagă. Fetița care nu mai era fetiță, o întreba ceva dar în jur lucrurile parcă începuseră toate să vorbească și ea nu mai reușea să audă nimic.
– Tu iar nu mă asculți. Te-am întrebat ce este dragostea. Este ca o poveste cu fluturi?
A zâmbit. Uite că pot să fac asta, s-a mirat ea.
– Da, o poveste care de fapt nu e poveste… Brusc a simțit miros de pământ reavăn și inima a început să îi bată repede, poate prea repede, și ei i se părea că zboară, ca și cum scăpase în sfârșit din închisoarea aceea în care lucrurile nu aveau nici o noimă. Se simțea ușoară, durerea încetase și în jurul ei apăruseră iar stelele, trebuie să le număr, asta este foarte important, așa mi-a spus, una, două, trei… zece… cinsprezece… hei nu vă mai jucați, nu o să mai știu câte sunteți, dar stelele nu o ascultau, deveniseră umbre care se țineau de mână dansând în jurul ei, și ea din nou s-a simțit pierdută și frica a revenit, de data aceasta o simțea altfel, ca și când știa că are ceva de făcut și nu mai are suficient timp, promisiuni uitate și întrebări la care nu a răspuns, locuri pe care nu le văzuse și încă ceva, da, povești, multe povești pe care nu înțelegea încă de ce trebuia să i le spună fetiței care acum număra cu ea stelele și îi repeta la nesfârșit numele, ce ciudat, nu i-am spus niciodată cum mă cheamă, întoarce-te la mine, îi auzea vocea care acum nu mai era cristalină ca apa aceeea de munte unde o ducea mama în fiecare primăvară, privește-o bine, ea îți va arăta mereu drumul, dacă eu nu voi putea să o fac, îi spusese mama, cum nu se gândise până acum la asta, s-a întrebat mirată, vocea fetiței devenise o șoaptă ca un plâns fără lacrimi, întoarce-te la mine, nu mi-ai povestit despre fluturi și nu mi-ai arătat cum să fac castele cu turnuri în care poveștile nu mor niciodată, nu m-ai învățat cum să cresc să fiu…tu.
Cuvintele creșteau în jurul ei, timpul se dilata rotindu-se și ea a încercat să se agațe de vocea aceea mică și speriată ca de un colac de salvare, trebuie să ajung la ea să o întreb cine este și iar a simțit umbre care dansau în jurul ei și umbrele au căpătat brusc formă de oameni și ea a știut cumva că s-a întors și chiar dacă totul în jurul ei era alb, nu i se mai părea așa de apăsător, dimpotrivă, avea în el toate culorile lumii.
– Bine ai revenit, a auzit ea, și a deschis ochii, spre glasul care avea ceva din vocea fetiței, dar nu a văzut decât doi ochi zâmbind din spatele unei măști, ne-ai speriat, știi?
În jurul ei era o mare de aparate și ea a simțit că poate să respire în voie și a zâmbit iar, ca și cum ar fi auzit o glumă, știu, acum știu, dar nu mai fac a răspuns întorcându-se spre fetița care râdea lângă ea, vezi, avem același răs și am atâtea lucruri pe care ți-am promis că ți le arăt și promisiunea e promisiune, nu-i așa, a mai șoptit lăsându-se să alunece încet în brațele unui somn adânc și odihnitor.
Știa, fără ca nimeni să îi spună, că își găsise drumul spre casă.
În câte feluri poate durea o lacrimă,
te-am întrebat mângâind luna,
obosită de așteptarea corăbiei
plecată cu visele noastre
dintr-un port atât de îndepărtat
încât, nici eu și nici tu,
nu mai știm să-l găsim
printre amintiri.
Ștergându-ți ușor obrazul
cu fluturarea genelor mele,
m-ai privit doar mai trist
și ai plecat
fără să-mi spui că departe,
pe marea înșelătoare a tăcerii,
grațioasă ca o egretă,
corabia s-a oprit demult,
învăluită în cântecul de sirenă
al unei alte iubiri.
După o zi imposibilă, prelungită cu mult peste program, sper intr-o gardă de noapte liniștită în care vreau să imi pun ordine printre hârtii chiar dacă nu am chef. Și este. Nu chef de hartii, pentru că pe el nu îl am niciodată, ci o gardă ușoară. Adică fără nimic care să îmi crească emisia de adrenalină. Doar lucruri mărunte care mă fac să îmi aduc aminte cuvinte care nu sunt taman demne de o doamnă. Și le tac sub un zâmbet cald, în timp ce explic omului din fața mea unde și de ce a greșit iar el mă privește năuc, doar nu are cum să fie o explicație atât de simplă pentru drama care l-a făcut să coboare în toiul nopții la camera de gardă de la parterul blocului, și asta după ce a băgat pe gât o farmacie întreagă, așa, just in case, că tot o avea prin casă, și mă întreabă candid „dar pot să fac din nou asta dacă… și eu îl privesc la fel da năucă până să înțeleg că se referă tot la farmacia aia care probabil nu s-a golit de tot și atunci îi spun un NU repezit, cam prea repezit îmi reproșez în gând, și o iau de la capăt cu explicațiile, uitând că e trei dimineața…
Mă uit în jur și mă gândesc cu ce să îmi omor timpul rămas, somnul s-a rătăcit oricum pe undeva, nu are importanță unde, și brusc îmi aduc aminte de promisiuni neonorate așa că pun mâna pe taste, dar, înainte să scriu eu ceva, simt nevoia să mai citesc puțin și puținul ăla se scurge mult prea repede printre cuvinte care curg ca un balsam, chiar dacă uneori ascund lacrimi, printre gânduri frumoase, printre vise care nu știi de ce atunci când vrei să le atingi mai fac un pas si faci și tu unul, dar ele sunt mai iuți decat tine, așa că trebuie să grăbești puțin pasul întrebându-te cât de departe e departele până unde vor să te ducă, dar nu te oprești chiar dacă simți că ai obosit. Acolo, dincolo rânduri plouă, uneori doar pentru că acolo, în departele acela în care a ajuns ea plouă mereu, fizic plouă, și ploaia o face melancolică, iar alteori pentru că viața pe care a visat-o zâna bună din poveștile copilariei se dovedește doar o mamă vitregă al naibii de banală, ceea ce probabil o face să se întrebe(oare de ce sunt atât de multe întrebări și atât de puține răspunsuri?) de ce în toate basmele, adevărate sau nu, mama vitregă este întotdeauna rea și vicleană și pusă doar pe luat si niciodată pe dat ceva de la ea, o vorba bună măcar să îți spună și ea, dar nu, te stoarce până și de ultima picătură de speranță. Și cu toate astea, mă trezesc fredonând un vers dintr-o melodie pe care nu am mai auzit-o demult, nu știu să cânt, dar nu contează la ora asta, cuvintele alea care spun că „e prea frumos la tine în suflet” îmi umplu mie mintea acum, pentru că aici, la ea, pentru că despre o ea încerc sa vorbesc, nu e nimic sofisticat, e doar exact așa: frumos și simplu și adevărat.
Și brusc simt că îi sunt datoare un răspuns la o provocare pe care mi-a făcut-o mai demult și am tot amânat sa o fac pentru că habar nu am ce să răspund. Aș putea spune ca e asta , nu doar pentru că ar arde într-un mod aparte în sufletul meu, la ce e dincolo de cuvinte nu prea vreau să mă gandesc după ce le-am dat drumul, ci pentru că e primul text care m-a adus, din pură întâmplare, aici, în lumea în care am întâlnit-o (și nu doar pe ea, dar asta este o altă poveste frumoasă, cu o mulțime de personaje la fel de frumoase).
Și îmi mai amintesc ca am vrut să îi trimit asta
(se pare ca am o dilemă: de ce oare nu am știut să o fac atunci și cum am reușit acum) pentru o seară în care, așteptând un cheesburger, ronțăia ciocolată și fistic privind cum plouă, fix în singura zi din an cand nu ar fi trebuit să se întâmple…
Privesc pe geam, zorii se aștern încet dând binețe unei zile noi, mai trimit un gând departe și, aruncând o privire mai mult decat sceptică peste ce am scris, pun punct unui blog mult prea banal pentru ”a sophisticated woman”.
Între tine și mine tu vezi o mare.
Între mine și tine eu văd un munte.
Ție nu-ți place neliniștea valurilor,
graba cu care răvășesc simetria caldă a țărmului,
mie mi-e teamă de tăcerea
păzită doar de aerul tare al înălțimilor…
În rest, toate zilele sunt la fel,
eu visez la o mare,
ție ți-e dor uneori de un munte
și încercăm fiecare să privim
lumea celuilat, așezată ciudat
cu capul in jos sau poate așa ni se pare
din moment ce eu
n-am urcat niciodată un munte,
câtă vreme tu
n-ai străbătut niciodată o mare…
Astăzi au bătut clopotele a vară,
lung au bătut,
și au vuit apele,
pădurile s-au așezat la sfat
bătrânește,
macii s-au îmbujorat la vederea soarelui,
doar banca veche,
ascunsă sub crengile de caprifoi,
suspină încet
lăsând să cadă în iarbă
ultima ta scrisoare.
Mai ții minte, dragostea mea,
orașul cu casele lui mici și albe,
unde până și mușcatele din ferestre sunt la fel
și unde niciodată nu se întâmplă nimic?
Dar tu veneai în fiecare dimineață,
să îmi spui că sunt frumoasă,
îmi recitai din Nichita
și îmi desenai pe piele sofisticate hărți,
aici am să te duc într-o zi,
să ne bem cafeaua în piețe colorate
pe care doar pictorii le mai știu,
să ne iubim,
ochi în ochi să ne iubim,
curgând unul unul spre altul până vom fi doar
început și sfârșit laolaltă,
ca la facerea lumii,
așa îmi spuneai,
îmbrățișând-mă cu râsul tău
care mă învăluia atât de strâns
încât aș fi putut ieși pe străzi îmbrăcată
doar în râsul tău,
și oamenii ar fi jurat
că am cea mai frumoasă rochie din lume.
Mă trezesc și astăzi în zori și deschid larg fereastra,
dar Nichita s-a ascuns între paginile unei cărți
pe care de mult nu o mai deschide nimeni,
doar drumurile acelea încă mai ard pe pe pielea mea
ca un tatuaj neterminat,
așteptându-te să îmi arăți lumea,
să îmi spui că nu ne-am rătăcit unul de celalalt
printre asfințituri mai roșii și mai fierbinți decât sangele
care ne curgea prin vene când ne priveam
și dragostea ta nu are nevoie de hărți
să mă găsească
în orașul acesta mic
unde toate casele par la fel și unde niciodată
nu se întâmplă
nimic…
Ganduri de o clipa 