Nebunie

Tatiana Markovtseva – aripi de inger

Am vrut să dansez desculță pe străzi,

să-mi sângereze tălpile

ce nu pot uita drumul

pe care îl străbăteau în fiecare noapte

să ajungă la tine,

și m-am trezit furișându-mă iar

pe sub felinarele cu ochi mici și galbeni

pe care îi simt cum se lipesc

de coapsele mele dezgolite,

agățându-se ca lianele,

încercând să îmi oprească

chinul drumurilor spre nicăieri.

Dar memoria mea are un singur nume

și am să continui să mă rotesc

în ritmul nebun al inimii mele,

până când

din așteptările mele vor crește aripi,

înger să-ți fiu pentru o viață

și încă o zi.

Publicitate

Scrisori de fum

sursa foto – internet

Ce faci?
Ți-e bine?
Mai zâmbești?
Pe care drum
mai spui povești?
Pe unde ești?
Știi că-mi lipsești?
Purtând în ele dorul mut,
cuvintele  închise în gând
ți  le-am trimis fără adresă,
printr-un poștaș imaginar
ce s-a întors,  era firesc,
c-o geantă doldora de visuri
cu adresant necunoscut.
Scrisori de fum, fără răspuns,
le-am pus atunci pe-un raft de suflet
și le deschid din când în când
să-mi fie far printre furtuni.

Plimbarea de seară

Leonid Afremov – When dreams come true(palette Knife – oil paint)

Învăluită în surâsul tău,
îți simt palmele ținându-mi cu grijă
sufletul,
să nu fie lovit de indiferența
trecătorilor grăbiți.
Plutește în aer parfum de dragoste
și noaptea face lucrurile să pară mai mari
și mai întunecate,
doar tu, zâmbind liniștit
în timp ce împletești fără nici o grabă povești
din tăcerile dintre noi,
pari desprins din cărțile cu eroi
care îmi luminau copilăria.
Mă strâng mai aproape,
cuibărindu-mi cuminte
mâna mea mică în palmele tale,
și, în timp ce îmi potrivesc
unul câte unul,
pașii după ai tăi,
respir cu nesaț parfumul serii târzii,
ascultând vocea ta calmă și caldă
care mă învață
că lumea din jur e frumoasă.
Ascuns adânc in mine,
în umbra pleoapelor
visul devine rug
pentru tristeți nenăscute încă.

Utopie

Tatyana Markovtseva – Feel the Line

Te-am visat
și erai lacrimă
și dor
și nesfârșire albastră
pierdută în valurile unei mări
ce se încolăcea obosită
pe gleznele mele,
să îmi oprească zborul
de pasăre rănită
în căutarea unei lumi
în care să nu mai fie
nici dor,
nici lacrimă,
doar uitare…

Adagio

Tatyana Markovtseva – Feel the Line

Uneori
mă mai bântuie ploi,
alteori
mă mai nasc muguri
când, adormită în îmbrățișarea caldă a firului de iarbă
ce îmi recită poeme de verde crud,
aștept o primăvară uitată de timp. 

Uneori
mă îmbraci în albastru,
alteori
te mai caut în tăceri
și aștept nescrise scrisori în care cuvintele dansează
stângace, ca un puf de păpădie
ce învață să zboare.

Uneori
mi-e dor și te dor,
alteori
îmi rătăcești prin vise
rugând vântul să-mi mângâie durerea zdrențuită
de colții stelelor înnebunite de parfumul
livezilor ce-au înflorit fără noi.

În acest du-te vino absurd și stingher,
eu te-aștept dar nu știi, tu mă chemi dar n-aud,
și, ca într-un vechi fantomatic blestem,
tot mai des
plouă în mine cu muguri,
tot mai rar
plouă în tine cu flori.

Nostalgie

Tatyana Markovtesa – Feel the line

Între noi, cuvântul,
uneori, dulce ca sărutul
pe care îl simt când mi-e dor
mângâindu-mi umărul stâng ,
alteori, rece și rău,
asemeni întunericului
pe care îl pui pază
la poarta depărtării dintre noi.

În rest,
nimic nu tulbură tăcerea
în care gândurile mele,
mână în mână cu ale tale,
așteaptă cuminți
întoarcerea
ultimului șir de cocori

Contratimp

sursa foto – internet

În fiecare zi
ne plimbam prin parc
ţinându-ne de mână.
Eu îți pictasem pe mâna dreaptă o aripă
și tu îmi desenaseși pe cea stângă o stea,
mirându-ne cum, de câte ori ne priveam,
mâna mea și mâna ta
deveneau una,
eu eram tu
şi tu erai eu,
şi amândoi
o singură inimă dansând
după o melodie doar de noi știută.
Târziu,
eu mă reîntorceam cuminte în mine,
tu erai iarăși tu,
și din noi nu rămâneau
decât două mâini împletite,
rătăcite într-o lacrimă
rămasă pe singura bancă din parc
pe care ne așezam uneori
să privim cerul,
fiecare de cealaltă parte
a aceluiași univers.

Cafea cu aromă de ploaie

sursa foto – internet

 

Doar distanța dintre noi
e mai amară decât cafeaua
cu aromă de ploaie,
pe care o beau în diminețile reci
ale unui anotimp legat la ochi
cu franjurii unei fericiri uitate,
când mă plimb printre gânduri
purtând pe umeri, ca pe un șal
ultimul tău te iubesc

Tăcerea ca un drog

sursa foto – internet

Tăceri,
nesfârșite tăceri.
tăceri care plâng,
tăceri care vorbesc
și între ele, eu,
învăluită de vocea ta
care îmi șoptește te iubesc
atât de încet
încât uneori mă tem
că e doar ecoul inimii mele
îndrăgostită fără speranță
de tăcerile tale,
tăceri care mângâie,
tăceri care dor,
dar fără ele,
zilele mele ar fi triste și reci
ca vântul înghețat din nord
care dansează sălbatic peste oraș
în timp ce îți scriu lungi scrisori
pe care le citesc apoi nopților
care îmi bat la geam
de teamă că într-o zi
nu am să mai știu
să îți vorbesc

Început

Kinsley Knobel – desen 

De azi nu te mai aștept,
mi-am spus,
amestecând ușor
lutul depărtărilor
cu picăturile de ploaie,
agățate ciudat
de curba pleoapelor mele,
şi cu alte câteva lucruri mărunte
rătăcite prin odaie:
un colț de cer,
umbra tăcută a unui vers,
câteva fire dintr-un curcubeu
din care obișnuiam să împletesc vise,
parfumul așternutului
mirosind încă a dragoste…

De azi nu te mai aștept,
mi-am spus,
dar m-am trezit în brațele tale,
adunând stele
pentru felinarele nopților
unui anotimp
neinventat încă.