Sens unic

sursa foto – internet

A fost o vreme
când nopțile începeau și se terminau cu tine,
devenind prea scurte,
și eu simțeam că îmbrățișarea ta
este cea mai bună pernă pe care să îmi las
urma viselor cu tine.
Priveam în ochii tăi și ei îmi răspundeau
la întrebări pe care nu le pusesem niciodată,
iar cerul îmi spunea bună dimineața și avea zâmbetul tău
când îmi șopteai că te iubesc până la luna albastră și înapoi
înseamnă mai mult decât o joacă de-a cuvintele.
Acum,
octombrie e în pârg,
punându-și rând pe rând podoabele colorate
și mie îmi e doar toamnă și dor
și îmi scutur gândurile ca pe niște frunze
în palma ta ca să înțelegi:
știi, îmi este atât de dor,
încât simt ploaia cum îmi bate la poarta sufletului
luând forma brațelor tale
și atunci calc pe cărbuni încinși să ajung la ușa ta,
dar nu-mi răspunde nimeni
și mă întreb de ce nu m-ai învățat,
atunci când lumea mea și a ta erau una,
că dorul poate ucide și ultima fărâmă de speranță
și dintr-o dată înțeleg că dragostea mea
este pe o stradă cu sens unic
la capătul căreia nu mă mai așteaptă nimeni…

Publicitate

Când anotimpurile nu mai au nume

Sursa foto – internet

Cerul se răstoarnă și plânge, 
orașul tremură, învăluit de umbre
care se strecoară grăbit, 
lăsând în urmă parfum de cafea
și de dragoste,
doar tu lipsești 
din acest tablou matinal
în care povestea noastră 
nu își găsește locul,
ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată, 
ca și cum totul a fost doar un vis, 
numai că eu încă simt răsuflarea ta
pe obraz
și-mi amintesc cum mă pierdeam în ochii tăi 
care îmi spuneau cuvinte nerostite, 
știi că și tăcerile vorbesc, ziceai, 
și eu te credeam, 
încă nu ploua în ianuarie, 
între noi o cafea și mâna ta 
ținând strâns mâna mea, 
nu o să te las să pleci, îmi șopteai, 
și dintr-o dată totul era culoare 
de parcă am fi ajuns la capătul curcubeului... 
Dar astăzi, plouă,
anotimpurile nu mai au nume, 
în jurul meu, doar umbre fără chip, 
privind mustrător culorile 
împletite în haina mea de ploaie, 
ne strici simetria zilelor,
sentimentele își au locul lor acolo, 
între zidurile cenușii ale caselor,
nu poți să le porți cu tine, 
fluturându-le în ochii tuturor,
se rostogolesc spre mine cuvintele lor 
repezi și grele, 
pentru că ele nu pot înțelege 
că eu nu voi fi niciodată o umbră 
și tu ai să te întorci 
să-mi desenezi iarăși chipul, 
cu ochii, 
cu buzele, 
cu dragostea ta
pe care nici ploaia
nici oamenii
nici distanța 
nu o vor șterge vreodată. 

(din volumul Scrisoare pe o floare de salcâm - editura SIONO 2021) 

Nebunie

Tatiana Markovtseva – aripi de inger

Am vrut să dansez desculță pe străzi,

să-mi sângereze tălpile

ce nu pot uita drumul

pe care îl străbăteau în fiecare noapte

să ajungă la tine,

și m-am trezit furișându-mă iar

pe sub felinarele cu ochi mici și galbeni

pe care îi simt cum se lipesc

de coapsele mele dezgolite,

agățându-se ca lianele,

încercând să îmi oprească

chinul drumurilor spre nicăieri.

Dar memoria mea are un singur nume

și am să continui să mă rotesc

în ritmul nebun al inimii mele,

până când

din așteptările mele vor crește aripi,

înger să-ți fiu pentru o viață

și încă o zi.

Scrisori de fum

sursa foto – internet

Ce faci?
Ți-e bine?
Mai zâmbești?
Pe care drum
mai spui povești?
Pe unde ești?
Știi că-mi lipsești?
Purtând în ele dorul mut,
cuvintele  închise în gând
ți  le-am trimis fără adresă,
printr-un poștaș imaginar
ce s-a întors,  era firesc,
c-o geantă doldora de visuri
cu adresant necunoscut.
Scrisori de fum, fără răspuns,
le-am pus atunci pe-un raft de suflet
și le deschid din când în când
să-mi fie far printre furtuni.

Plimbarea de seară

Leonid Afremov – When dreams come true(palette Knife – oil paint)

Învăluită în surâsul tău,
îți simt palmele ținându-mi cu grijă
sufletul,
să nu fie lovit de indiferența
trecătorilor grăbiți.
Plutește în aer parfum de dragoste
și noaptea face lucrurile să pară mai mari
și mai întunecate,
doar tu, zâmbind liniștit
în timp ce împletești fără nici o grabă povești
din tăcerile dintre noi,
pari desprins din cărțile cu eroi
care îmi luminau copilăria.
Mă strâng mai aproape,
cuibărindu-mi cuminte
mâna mea mică în palmele tale,
și, în timp ce îmi potrivesc
unul câte unul,
pașii după ai tăi,
respir cu nesaț parfumul serii târzii,
ascultând vocea ta calmă și caldă
care mă învață
că lumea din jur e frumoasă.
Ascuns adânc in mine,
în umbra pleoapelor
visul devine rug
pentru tristeți nenăscute încă.

Utopie

Tatyana Markovtseva – Feel the Line

Te-am visat
și erai lacrimă
și dor
și nesfârșire albastră
pierdută în valurile unei mări
ce se încolăcea obosită
pe gleznele mele,
să îmi oprească zborul
de pasăre rănită
în căutarea unei lumi
în care să nu mai fie
nici dor,
nici lacrimă,
doar uitare…

Adagio

Tatyana Markovtseva – Feel the Line

Uneori
mă mai bântuie ploi,
alteori
mă mai nasc muguri
când, adormită în îmbrățișarea caldă a firului de iarbă
ce îmi recită poeme de verde crud,
aștept o primăvară uitată de timp. 

Uneori
mă îmbraci în albastru,
alteori
te mai caut în tăceri
și aștept nescrise scrisori în care cuvintele dansează
stângace, ca un puf de păpădie
ce învață să zboare.

Uneori
mi-e dor și te dor,
alteori
îmi rătăcești prin vise
rugând vântul să-mi mângâie durerea zdrențuită
de colții stelelor înnebunite de parfumul
livezilor ce-au înflorit fără noi.

În acest du-te vino absurd și stingher,
eu te-aștept dar nu știi, tu mă chemi dar n-aud,
și, ca într-un vechi fantomatic blestem,
tot mai des
plouă în mine cu muguri,
tot mai rar
plouă în tine cu flori.

Nostalgie

Tatyana Markovtesa – Feel the line

Între noi, cuvântul,
uneori, dulce ca sărutul
pe care îl simt când mi-e dor
mângâindu-mi umărul stâng ,
alteori, rece și rău,
asemeni întunericului
pe care îl pui pază
la poarta depărtării dintre noi.

În rest,
nimic nu tulbură tăcerea
în care gândurile mele,
mână în mână cu ale tale,
așteaptă cuminți
întoarcerea
ultimului șir de cocori

Contratimp

sursa foto – internet

În fiecare zi
ne plimbam prin parc
ţinându-ne de mână.
Eu îți pictasem pe mâna dreaptă o aripă
și tu îmi desenaseși pe cea stângă o stea,
mirându-ne cum, de câte ori ne priveam,
mâna mea și mâna ta
deveneau una,
eu eram tu
şi tu erai eu,
şi amândoi
o singură inimă dansând
după o melodie doar de noi știută.
Târziu,
eu mă reîntorceam cuminte în mine,
tu erai iarăși tu,
și din noi nu rămâneau
decât două mâini împletite,
rătăcite într-o lacrimă
rămasă pe singura bancă din parc
pe care ne așezam uneori
să privim cerul,
fiecare de cealaltă parte
a aceluiași univers.

Cafea cu aromă de ploaie

sursa foto – internet

 

Doar distanța dintre noi
e mai amară decât cafeaua
cu aromă de ploaie,
pe care o beau în diminețile reci
ale unui anotimp legat la ochi
cu franjurii unei fericiri uitate,
când mă plimb printre gânduri
purtând pe umeri, ca pe un șal
ultimul tău te iubesc