O gară, un tren…

we have got tonight - Jeff Rowland
Ploua in acea seara – Jeff Rowland

Ura gările. Profund, aproape visceral. Acum, aflată iar, după atâta timp pe peronul vechi, și-a strâns înfiorată mâinile în jurul ei,  înăbușind un geamăt ce își croise cumva drum printre amintiri…

Stăteau față în față, fără un cuvânt. Apoi au început să își vorbească încet, amândoi odată, despre tot și nimic, de parcă se întâlniseră din întâmplare.  Se cramponau de cuvinte ca de un colac de salvare, jucându-se cu ele tot mai grăbiți, refuzând însă cu încăpățânare să vorbească despre ei.  Își surprindeau unul altuia privirile, lungă și tristă a ei, ciudată și întrebătoare a lui, și se refugiau iar într-un șuvoi de vorbe ales la întâmplare. Și din nou, grele ca o zi lungă de toamnă, privirile.
Lângă ei, mare si greoi, trenul,  cu un șuier prelung, a făcut ca acele vechiului ceas să se grăbească, alergând sălbatic spre minutul ce avea să însemne despărțirea. Așa îi spusese, cu un glas trist, încercând să îi mângâie obrazul pe care se rostogolise victorioasă o lacrimă: miroase a despărțire. Apoi o rugase să îi spună ceva, orice, și ea ar fi vrut să îi spună că deja îi este dor de el și că nu înțelege de ce trebuie să plece la celălalt capăt de lume, tocmai atunci când viețile lor păreau că își găsiseră același drum, dar se simțea mult prea rănită și dintr-o dată au tăcut amândoi, privindu-se stingher, de parcă erau doi străini ce nu aveau în comun decât sufletul dezgolit. A închis ochii, dorind să se întoarcă cumva la zilele acelea în care totul avea sens și culoare, înainte ca el să vină și să îi spună simplu: plec.
Când nu a mai putut suporta tăcerea, a deschis ochii, dar era târziu. A rămas dreaptă, pe peronul pustiu, cu privirea lipită de trenul ce abia se mai vedea, simțind cum o ard ca un fier înroșit, sărutul fugar și îmbrățișarea neterminată și, mai presus de toate, întrebarea abia șoptită, la care nu avea să primească vreodată răspuns:  te mai întorci?

A tresărit simțind forfota din jur și s-a urcat fără grabă în trenul ce oprise în fața ei. Pierdută în gânduri, nici nu-l auzise venind. A mai privit o dată gara mică și a întors capul, să nu mai vadă peronul, care, îmbătrânit de povara prea multor plecări, continua să își spună nepăsător, poveștile.

 

Reclame

Pânza de păianjen

Panza de paianjen
foto – internet

          Merg pe stradă și tresar. O frântură de gând, am crezut că visez și tu ești aievea în fața mea. Dar a fost doar un gând. Zâmbetul tău, ochii tăi, îmi dau câteodată fiori, dar totdeauna sunt pe alt chip decât cel pe care mi-l doresc alături. Unde ești, mă întreb în timp ce îmi așez încet pe față masca fericirii? În jurul meu, tăcerea își râde în pumni. Știe că nimeni nu-mi poate răspunde, nici măcar tu.
Și totuși, îmi amintesc de o vreme în care mergeam alături și sufletul meu valsa printre gândurile tale. Parcă ai fi un fulg de păpădie prins în dansul celor mai frumoși fluturi albaștri, îmi șopteai prinzându-mi stele în priviri, în timp ce mâna ta încerca să-mi silabisească fiecare curbă a corpului meu, făcându-mă să mă simt frumoasă.
Un chip străin îmi zâmbește provocator, dar ceva din ochii mei îl face să-și întoarcă repede privirea, în timp ce zâmbetul îi moare încet pe buze, așa cum, una câte una, se sting și speranțele din0 sufletul meu.
E primăvară, oamenii se întâlnesc și se iubesc, își zâmbesc pe stradă unul altuia, mergând alături fără să se întrebe când și unde li se vor despărți pașii. Mă opresc la o terasă, comand fără să iau în seamă sprânceana arcuită a semn de întrebare a fetei care își notează sârguincios ceva într-un carnețel, și continui să privesc în gol, până când tăcerea din jurul meu e spartă de întrebarea pusă aproape șoptit, vă servesc acum sau așteptați să vină …nu, nu vine nimeni… răspund și eu tot șoptit, oare pe cine deranjăm, mă întreb privind terasa aproape goală la ora aceea, și continui în gând, acum nu mai e nimeni care să vină. Abia când în fața mea fata așează cu grijă două cești cu cafea, înțeleg mirarea oglindită fără voie pe fața ei și-i zâmbesc la rândul meu. Aștept să plece și închid ochii, dorind ca pentru o altă frântură de gând să mă simt ca și cum tu și eu, vorbim nimicuri în timp ce cafeaua își împrăștie aroma în jurul nostru.
Dincolo de pleoape, o lacrimă se mai zbate încă, prinsă în pânza de păianjen a amintirii tale.

 

Amintiri dintr-un octombrie gri

               

octombrie gri
sursă foto – internet

                 Îmi amintesc de vremea în care visam în culori, incredibil de multe culori și simt cum mă topesc în transparența unei lacrimi, întrebându-mă când și unde voi regăsi magia cu care îmi colorai visele cu un singur zâmbet.
            Uneori îmi arunc ochii pe geamul dincolo de care timpul se scurge liniștit și văd cum jumătate din mine a dispărut. Privesc cu mirare în jur, căutându-mă, chiar dacă știu că nu am să mă găsesc nici în tangoul ce încă îți mai așteaptă pașii undeva lângă șemineul în care focul nu mai arde de mult și nici în cartea din care îmi citeai seara, ca unui copil, povești pentru oameni mari. Dintre paginile ei, mă privește alb scrisoarea prin care ți-ai luat rămas bun. Și brusc îmi amintesc cum de o vreme tăcerea luase locul poveștilor. “Eu nu știu să mă joc cu cuvintele, fă-o tu în locul meu…” îmi șopteai, iar eu, amețită de sărutările tale nu vedeam cum tu priveai tot mai des prin mine sau poate dincolo de mine.
             ” Așa a fost să fie… Să te mai caut? “ m-ai întrebat, așteptându-mi răspunsul fără să înțelegi ipocrizia prin care mă obligai să aleg în locul tău. Cred că asta m-a oprit să îți alerg în brațe, să te rog să rămâi. Sau poate încercarea disperată de a ține la un loc inima mea spartă brusc în bucăți.
             Cuvinte nespuse pluteau între mine și tine, frunze ale unui octombrie devenit dintr-o dată gri. Într-un târziu te-am simțit întorcându-te spre ușa. “Tu știi ce mult te-am iubit…. ce mult te iubesc…” ai mai șoptit plecând și eu nu am înțeles dacă iar mă întrebi sau doar ți-o spui ție, să nu auzi țipătul mut al ușii căzut peste tăcerea mea.
            În urma ta, zilele au continuat să vină și să plece, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar eu știu că jumătate din mine mai aleargă încă, iubindu-te, cautându-te, în timp ce eu aștept cuminte să te găsească pentru a putea fi întreagă, pentru a putea visa iar în culori.

Visând curcubeul

visand curcubeul
foto-internet

           Stăteam față în față, privindu-ne ca niște străini care dintr-un motiv oarecare sunt nevoiți să petreacă un timp împreună. Prin colțuri încă se mai furișau speriate cuvintele aruncate de amândoi într-o ceartă inutilă, pornită din senin. Acum, obosiți, ne priveam tăcuți întrebându-ne cine suntem și cum de nu mai știm să mergem umăr lângă umăr. Eu aș fi spus suflet lângă suflet, dar m-ai fi privit iarăși ca și cum nu mi-aș fi revenit după o căzătură urâtă. Și totuși, era o vreme în care amâdoi iubeam cerul, tu pentru culoare, eu pentru că visam să zbor, dar astea erau doar simple amănunte. Mă țineai strâns, de teamă să nu mă trezesc într-o dimineață fără tine, obișnuiai să-mi șoptești zâmbind, în timp ce eu mă cuibăream fericită lângă inima ta.
Încet, fără să-mi dau seama, m-am trezit uitându-mă singură la cer, tu nu te-ai săturat de atâta albastru, răsuna vocea ta tot mai grăbită și eu nu înțelegeam de ce nu-mi mai găseam locul, de ce simțeam privirea ta trecând prin mine ca și cum aș fi devenit dintr-o dată străvezie ca geamul prin care te priveam cum treceai nepăsător, fără să vezi mâna mea rămasă întinsă într-o mângâiere pe care nu o mai doreai.
Te priveam și mă întrebam când șoaptele de iubire au devenit tăceri sparte din când în când de vocile noastre rele, otrăvite de săgeata neîncrederii ivite între noi. O vorbă spusă în vânt, de cele mai multe ori la nervi, atunci când autocontrolul își închide pentru o clipă ochii, îți poate dezvălui dintr-o dată, crud și dureros, adevărul ascuns până atunci sub lumina unui zâmbet. Doar că între noi, fără ca nimic să ne dea vreun semn, undeva se produsese o ruptură de nereparat, iar zâmbetul de mult nu mai ascundea nimic.
Și dintr-o dată, fără să iau în seamă privirea ta rece și străină, m-am ridicat și am plecat fără să mă uit înapoi la locul din care, orbită de albastrul iubirii noastre, nu văzusem niciodată cum arată curcubeul.

Între cer și mare

          intre cer si mare

         Între cer și mare, ochii tăi verzi-albaștri, la fel de adânci și la fel de vii ca și ea, mă urmăreau zâmbind, în timp ce sărutările tale îmi desenau cercuri de foc pe pielea mirosind a alge și a vară.
De unde ai venit? Vocea ta, ușor răgușită, se încolăcea în jurul meu, ca și cum tu ai fi fost pretutindeni. Știam că nu așteptai răspuns, pentru că imediat începeai o poveste din vremea în care nu te întâlnisem. Rădeai și gesticulai, iar poveștile tale prindeau viață și eu le trăiam prin tine a doua oară.
Târziu, când soarele era de mult plecat, mă furișam la țărmul mării rugând-o să mă ierte că de o vreme tu erai centrul micului meu univers. Eu nu plec nicăieri, îmi șoptea ea, trimițând spre mine val după val, mirată că nu mă mai joc cu ele așa ca altădată.
În vara aceea, mi-ai umplut sufletul cu povești. Plecam în zori, desprinzându-mă pentru prima dată fără regrete din îmbrățișarea mării, pentru că mă așteptau acolo brațele tale puternice, pregătite să mă poarte printre toate minunile lumii. Lângă tine, zborul pescărușilor și agitația valurilor capătau dintr-o data sens, transformându-se într-un cântec despre dragoste și dor.
Nu te mai las să pleci! Auzeam cuvintele tale înăbușite de sărutul cu gust de sare, și eu te credeam, pentru că lângă tine totul era viață, totul era eternitate. Doar uneori îți surprindeam privirea poposind asupra mea și nu înțelegeam de ce în ochi îți străluceau lacrimi. Pentru că ești frumoasă, îmi spuneai și rădeai iar, începând o nouă poveste. și eu din nou te credeam și învățam cu tine cât de prețioasă este fiecare clipă.
Cum de nu am văzut și nu am înțeles nimic, nici azi nu știu. Când s-a sfârșit vacanța, ne-am rătăcit amândoi pașii în furnicarul marelui oraș, dar tot ne găseam timp să hoinărim, descoperind, călăuzită de tine, locuri pe care nu-mi închipuisem vreodată că le pot vedea în marea de beton și oțel din jurul meu. Te străduiai mereu să-mi arăți altceva, rădeai la fel de mult, doar poveștile tale erau mai triste, la fel ca ochii tăi, dar atunci îți  strângeai brațele în jurul meu și eu nu mă mai gândeam la nimic.
Fericită, nu te-am întrebat niciodată ce făceai în timpul în care eu visam la tine, așteptând clipa când vei veni să mă porți într-o nouă aventură. Trăiai și trăiam totul atât de intens, încât nici măcar nu am văzut că timpul nostru în doi era tot mai scurt. Și mai trist, îmi spun acum, dar atunci zâmbetul tău ștergea toate întrebările pe care poate mi le-aș fi pus dacă m-ai fi lăsat. Întrebări care au năvălit peste mine atunci când tu, dintr-o dată n-ai mai venit să-mi spui povești și eu, rătăcind peste tot unde mă purtaseră brațele tale, nu te-am putut găsi. Într-un târziu, când obosită să întreb și să caut nu mai aveam nici măcar lacrimi să plâng, un prieten m-a luat de mână și m-a adus la tine.
Într-un pat de spital, mai transparent decât lacrimile mele risipite în cele patru zări, mă priveai încercând să-ți umpli privirea cu chipul meu.
Iartă-mă, credeam că pot să lupt, să rămân cu tine. Îmbrățișarea ta, nu mai avea forța de altă data, dar zâmbetul tău era același. Numai poveștile le spuneam de-acum eu, încercând să-mi amintesc tot ceea ce mă învățaseși, agățându-mă de zâmbetul cu care mă învăluiai și de lumina tot mai palidă din ochii tăi.
Nu știu cât am stat cu tine, mână în mână, vorbind vrute și nevrute, doar să nu-mi vezi lacrimile care îmi inundau sufletul. Știu doar că atunci când am plecat nu eram decât eu și gândul înnebunitor că niciodată nu vom mai fi doi.
Când am ajuns la țărmul mării, era din nou noapte și valurile m-au primit tăcute, încercând să se retragă ușor, fără zgomot, plângând cu mine și pentru mine. Ți-am spus că eu nu plec nicăieri, mi-a spus încet marea, și am tresărit pentru că avea vocea ta și zâmbetul tău. Am să fiu mereu aici, te-am auzit șoptind, gata să te ascult cum îmi povestești despre tine, despre viață și despre iubire. Și să nu plângi. Vreau doar să trăiești și pentru mine. În clipa aceea tu nu aveai de unde să știi cât te-am urât. Te iubeam si te uram în același timp, pentru ca aruncai pe umerii mei povara unei vieți fără tine.
Au trecut veri și ierni de atunci, dar uneori, în dimineți de vară, așteptând soarele să-mi încălzească colțul rămas pustiu în inima mea, mă așez pe nisipul ud, primind cu recunoștință îmbrățișarea ta adusă de departe de marea care demult, la începutul drumului meu printre povești, mă adusese în fața unor ochi verzi-albaștri, la fel de adânci și la fel de vii ca și ea.

Toujours Paris…

         toujour Paris

           Parisul strălucind în ploaie …
Jaques Brel și “Ne me quitte pas…”
La polul sud al inimii mele, tu și aroma cafelei băută încet în micuța cafenea din Montmartre.
Dacă întind mâinile spre tine, se vor transforma în aripi și voi putea zbura? – întrebarea mea a căzut asemeni lui Icar în albastrul zâmbetului tău risipit de mult in cele patru zări.
Am să mă întorc, mi-ai șoptit într-un târziu, dar eu nu te-am crezut pentru că puteam să văd cum în locul brațelor ție îți creșteau aripi.
Zâmbind (dar cine să vadă tristețea unui zâmbet), când ultimul acord s-a stins, mi-am adunat cuminte sufletul în buzunarele pelerinei care încă mai păstra mirosul parfumului tău și am ieșit in ploaia care continua să cadă, sub privirile mirate ale trecătorilor grăbiți.
Mi-am șters lacrimile ploii de pe obraji, (inutil, îmi șoptea perfid amintirea vie a zborului meu frânt, înainte să înceapă, de lumina ochilor tăi), și am făcut cu hotărâre un pas și încă unul, spre polul nord, încă neexplorat, al inimii mele, în așteptarea clipei în care ție îți vor crește iarăși brațe, pentru ca eu să-mi pot lua înapoi aripile și să zbor.
Dar știu că uneori, când am să închid ochii, voi mai simți aroma cafelei băută încet, într-o seară, când Parisul strălucea în ploaie…

 

Poveste neterminată

         poveste neterminata  Cândva îţi plăcea să visezi. Îmi amintesc cum dansai printre culori până deveneai şi tu una întorcând spre mine o faţă pe care străluceau zâmbete.
Cândva erai fericit, sau poate  voiai ca eu să cred că e aşa. Îmi făceai aripi din puf de păpădie şi-mi spuneai că doar ele mă pot duce până la stele să culeg vise. Nu ţi-am spus niciodată că mă tem, că mă sperie plutirea lor spre nicăieri.  Dar tu voiai să învăţ să zbor, pentru că ştiai că niciodată braţele tale nu vor fi acolo să mă prindă. Ştiam şi eu, dar îmi plăcea să te ascult. Îţi simţeam privirea învăluindu-mă, cuprinzându-mă într-o îmbrăţişare în care mi-ar fi plăcut să rămân, dar mă îndepărtam râzând, să nu ştii cât mă doare. Strângeam din dinţi şi îmi puneam aripile acelea uşoare şi ciudate şi, nu ştiu cum, deveneam cu adevărat o mică floare de păpădie ce se dorea fluture.
Cândva îţi plăcea să visezi, încă îmi amintesc. Acum, în ochii tăi unde altădată se oglindea cerul, nu mai văd nimic. Privesc pe geam cum vara se găteşte de bal, făcându-mi semn că mă aşteaptă. Şi eu o urmez, lăsându-mă răsfăţată de braţele ei care mă îmbracă în lumină, răsucindu-mă într-un dans sfâşietor de frumos, dar în gândul meu întotdeauna va străluci haina dantelată a unei păpădii îmbătată de albastrul la care nu a putut să ajungă şi îmi doresc  ca tu să visezi din nou  în culori.
Cândva ştiai să zâmbeşti, îţi aminteşti?