Zâmbind tăcerii…

c0b350cc518c44466417604b90fdc381
desen – Tatyana Markovtseva

Ți-am scris un poem,
cu rădăcina copacilor
ți l-am scris,
și așteptând să înflorească
în gândurile tale
m-am așezat pe un țărm de mare
să îți ascult șoaptele
aduse de vânt
și să îți mângâi tristețea 
cu aripa albastră
a unui vis.
Peste pleoapele mele închise
o ploaie caldă
desenase un curcubeu
în care mai ardea molcom
povestea noastră,
cum ard focurile
pe locul vechilor comori,
și am simțit arsura unui sărut
când i-am șoptit unui val
numele tău
rugându-l
să îmi păstreze taina
acestei iubiri imposibile.

Reclame

Ultimul sărut

lovak-a-naplementeben2
sursa foto – internet

Iubitul meu,
îți simt din nou
degetele arzându-mi în păr
și-n ochii amintirii
cai negri îți poartă minciuna
sărutului din urmă.
Dincolo de mine,
păsări albastre
aduc ecoul uitării.

Vis

EC 4 - Vis
Sursa foto – internet

Oare ce culoare au oile
din nopțile de insomnie
ale cailor verzi
ce-mi bântuie de o vreme
cărările umbrite
ale gândului,
te-am întrebat într-o dimineață
când încă nu dispăruse
dintre noi
parfumul nopților de dragoste.

Tu mi-ai zâmbit
legănâdu-te ușor
în hamacul abia cumpărat
de ventricolul drept
al inimii mele,
și, fumându-ți liniștit trabucul
ai încercat să-mi explici
pragmatic,
așa cum înveți un copil
că unu și cu unu fac doi,
că niciodată caii nu visează.

Dar eu știu că nu e așa,
altfel de ce m-aș fi trezit
în fiecare dimineață
obosită
de atâta alergătură
printre vise
în timp ce caii mei verzi
îmi șopteau somnoroși
bună dimineața
ascunzându-se cuminți
în lumina ochilor tăi ?

Luna înflorită

DirtyGivingDungenesscrab-mobile

Căutându-te,
mă lovesc iar de mine
și-mi ridic privirea spre cer
întrebându-mă unde ești,
lună zăludă,
de mă lași singură,
să-mi împrăștii dorul
în cele patru zări?
M-am împiedicat de vânt
și mi-am zdrelit genunchii
într-un colț de stea
căutând să găsesc locul
unde să-mi las sufletul
să se odihnească
un veac,
sau măcar o secunda,
până vin zorii,
numai că tu,
lună nebună ,
ai uitat să răsari
și fără lumina ta,
rătăcesc prin noapte cărând,
precum Sisif,
povara lacrimilor neplânse,
fără să-mi aflu drumul.
Unde ești,
lună smintită,
se tanguie abia auzit
și dragostea mea,
dar tu
agățată nepăsător
de o creangă înflorită,
stai la taifas cu iubitul meu,
așteptând,
ca într-un uitat joc
de-a v-ați ascunselea,
să vă găsesc.

Rătăcind prin furtuni

          ratacind prin furtuni

              Uneori, seara, când lacrimile îi spălau amintirile, se întreba ce joc ciudat a mai inventat pentru ei destinul acela cu ochi de înger și suflet de demon, care aduna și desfăcea fire pe care ea credea că le-a strâns cât să reziste o viață, dar nu știa cum, se trezea mereu plutind în derivă, ca o corabie fantomă pe care până și speranța renunțase să mai respire.
              Oare câte iubiri ți-au mângâiat sufletul? Am fost și eu printre ele? – s-a trezit șoptind, dar a tăcut dintr-o dată, gândindu-se că mai bine s-ar fi pălmuit singură în fața oglinzii, să vadă și să o doară arsura palmelor pe obraji, decât să-i fi pus întrebarea asta. Pentru că atunci nu i-ar fi văzut durerea din privirea încurcată dintr-o dată, neștiind ce să răspundă, pentru că oricum răspunsul ar fi rănit-o. Și mai știa că niciodată, chiar și atunci când poate o ura, întrebându-se ce naiba cauta ea în gândurile lui, el nu ar fi vrut să-i simtă tristețea, iar ea nu iși dorea să fie o povară în plus pe umerii lui pe care se sprijinea o lume. Nu a lui, ci a celor care îl iubiseră și îl mai iubeau încă, tandru sau sălbatic, contopindu-se într-un foc care îl mistuia încet și pe care nu știa, sau poate că nici nu voia, să-l stingă. Îl simțea dincolo de perdeaua de fum a tăcerii cum stă așteptând focul să îl devoreze, rău și flămând, privindu-l cum îl urmărește, în cercuri mici, răbdător, așa cum își urmăresc lupii prada, gândindu-se că poate așa nu o să mai aibă gustul acela metalic al neîmplinirii care îi cutreiera sufletul de la o vreme.
Numai că ei nu-i plăceau lupii și nici focurile ce aveau nesăbuința de a se crede copii ai lui Hefaistos, unici și inviolabili, și atunci s-a răsucit dintr-o dată într-o ploaie albastră stingând văpaia aceea fără noimă, lăsându-l pe el acolo, între iubirile lui pârjolite, să se hotărască pe care merită să o salveze. Când a plecat, a simtit cum în sufletul ei mor unul câte unul visurile și o durea că nu va mai putea să afle dacă el va înțelege vreodată că totul în jur e culoare doar dacă alegi să nu mai privești lumea prin ochelarii opaci și inutili ai tristeții.
Și în timp ce inima i se împrăștia în ultimii stropi de ploaie, s-a auzit șoptind iar, fără să vrea, sunt aici, dragul meu, și am să fiu mereu să-ți mângâi sufletul obosit, cutreierând fără să știi printre dorurile tale, Ofelie modernă prinsă în plasa unei iubiri imposibile, rătăcind prin furtuni…