Lacrima unui vis

       lacrima unui dor

          Ghemuită lângă fereastră, își strânse înfiorată brațele în jurul ei. O lacrimă se oprise la o margine de pleoapă. O simțea  cum devine din ce în ce mai mare, ca și cum toate dorurile ei se încăpățânau să îşi facă loc în fărâma acea de liniște. Nu a șters-o. Se gândea că poate urma lăsată, atunci când se va hotărî în sfârșit să se desprindă din îmbrățișarea ușoară a genelor, va fi drumul pe care toate gândurile și tristețile adunate în ultima vreme  își vor purta povara departe de ea.
         Noaptea e făcută pentru somn, nu pentru visat la cai verzi pe pereți, îi spuneau cei din jur privind-o cum încerca să găsească răspunsuri la întrebările care îi dansau în minte târziu, în nopțile lungi in care nici un zgomot nu le tulbura tăcerea. Auzise de atâtea ori replica asta și obosită să tot explice tuturor că fără caii ei verzi avea să devină din ce în ce mai mică, atât de mică încât nici măcar ea nu ar mai fi fost în stare să se găsească în lumea care o înconjura, își așternea zâmbete pe față, lăsând lacrimile să se adune, nevăzute de nimeni, în căușul gândurilor nespuse. Uneori lacrimile se hotărau să plece, iar ea le deschidea încet cămara sufletului, lăsându-le să ia ce voiau din tot ce adunase cu grijă, în clipele acelea când, intrigată de curgerea lor cuminte, se așezau împreună la o cană cu vise și, între plâns și râs, făceau schimb de amintiri. Și de insomnii, dar asta nu mai conta. Acum, le simțea cum se scurg, furişându-se grăbite, ca un hoț în miez de noapte, alungindu-se sub greutatea durerii că nu știuseră să-i îndrepte pașii spre locul unde toate „de ce-urile” adunate în ea ar fi putut să-şi găsească răspuns, dar nu făcea nimic să le oprească. Ar fi vrut să le întrebe de ce vin sau de ce pleacă, dar le privea absentă, învăluită în catifeaua grea de întuneric, știind că în curând se vor ivi zorii și lacrimile își vor fi găsit de mult locul în care să aștepte să vină o nouă noapte cu povești spuse în şoaptă, în fața unei ferestre cu insomnii aburind sub gene.
         Era târziu, prea târziu, a auzit şoapta perfidă a unui gând, și ea a refuzat să îl asculte, dar a simțit dintr-o dată că i se face frig și, privind în noaptea de afară, a adormit visând la căldura unor brațe care să o poarte prin amintiri spre un azi in care zâmbetul să nu-i mai fie doar o mască.
           La o margine de pleoapă, visul se rostogolea trist într-o lacrimă.

Anunțuri

Despre fericire să scriu aș fi vrut…

noib

             Prin colțuri de odaie se scutură înfiorate amintirile. Când ai plecat, ar fi trebuit să iei totul cu tine, dar tu ai preferat să-mi lași tăcerile cu gust de sare care de o vreme se născuseră între noi. Mă mai lovesc cateodată de golul lăsat de absența ta, și simt cum alunec în jocul de lumini și umbre răsturnat nepăsător de mâna care altă dată țesea din ele culori, dar mă ridic grăbită, temându-mă că voi rămane prinsă în vraja lor în care mai dansează tăcut cuvinte nespuse.
           Doar privirea mea e tot acolo, agătată de fereastra dincolo de care tu nu ai să mai apari niciodată să-mi șoptești cu vocea ta caldă versuri de dor, în timp ce în palme încă mai am petale de maci în care vara arde mocnit odată cu povestea noastră despre fericirea unei iubiri imposibile.

Lacrimi

         11796462_460872720753161_7472750970805810010_n

         Credea că a învățat să nu-i mai fie dor de el. Nu știa, poate lucrurile mărunte de zi cu zi care îi țineau mintea ocupată sau poate doar faptul că știa că undeva el există, îi dădeau o liniște ciudată. Și râdea, și mergea mai departe, trecând printre zile și nopți, scuturându-și din când în când de praf amintirile, fără să le mai lase să o doară. Pur și simplu trăind.
Doar că a fost de ajuns să îi audă, venit de nicăieri, râsul, râsul acela inconfundabil, și tot ce clădise cu migală în timpul scurs fără el s-a spart în mii de bucăți. Nici măcar nu știuse că dorul poate să doară fizic, dar o făcea, și simțea cum undeva înăuntrul ei era un cuțit care se răsucea cu încetinitorul până când nu mai putea respira și rămânea doar ea cu dorul de el, acut și inutil în același timp, într-o îmbrățișare care făcea cumva să se deschidă zăgazul eliberator al lacrimilor. Și dintr-o dată, totul a devenit doar o nesfârșită și albastră tăcere și a înțeles că sunt lucruri pe care nu trebuia să le uite, trebuia doar să le păstreze vii într-un colț de suflet, să îi reamintească că fără ele niciodată nu ar fi fost întreagă.

O zi ca oricare alta

           o zi ca oricare alta

 – Ție îți este vreodată dor?-te-am întrebat dintr-o dată, privindu-te pe deasupra aburilor de cafea ce își împrăștiau aroma între noi.
Ți-am simțit privirea îndreptată spre mine, și m-am întrebat dacă nu cumva, întrebarea mea s-a așternut peste paginile ziarului pe care îl răsfoiai de minute bune, captându-ți pentru o clipă atenția.
– Ce înseamnă dor? – mirată, vocea ta m-a învăluit, ieșind parcă din ungherele ascunse ale inimii mele,  și din nou privirea ta, îndreptată spre mine, trecând prin mine fără să se oprească, știind că sunt acolo, prezență constantă, zâmbind, ascultând, iubind.
– De cine să-mi fie dor? – m-ai întrebat din nou cu o vocea mirată și ușor agasată de întrebarea care îți răvășise inutil rutina dimineților noastre. Doar sunt aici, lângă tine, mi-ai spus aruncându-mi un zâmbet, așa cum unui copil bosumflat îi dai o bomboană.
– De ce să-mi fie dor? – m-am întrebat din nou, când luminile zilei se stinsesera demult și respirația ta devenea tot mai liniștită pe măsură ce te cuprindea somnul.
Și atunci, ca să uit că mie mi-e dor, (de mine și de tine, dar asta nu ți-am mai spus), am închis ochii și m-am afundat în vis, acolo unde erai tu și liniștea somnului în brațele tale în timp ce îmi șopteai cuvinte pe care nu le mai auzisem de mult.
În zori, doar tăcerea, crudă, adâncă și mai dureroasă decât absența ta, a ramas să-mi șteargă visul meu în culori, în timp ce dincolo de geam, ploaia îmi șoptea trist că a început o nouă zi.

Uneori

11988277_476505805856519_3274158744008867265_n

     Să uit că mi-e dor, închid ochii și mă afund în vis, lăsându-mă învăluită de amintiri: seri cu miros de măr copt în care cuvintele se rotesc îmbujorate între noi, liniștea somnului în brațele tale în timp ce-mi șoptești cuvinte pe care doar tu știi să mi le spui, speranțe acum uitate, zile și nopți  așteptând cuminți într-o clepsidră  mâna care să o întoarcă. Doar tu nu ești în visul meu stingher, și-atunci tresar și mă trezesc și plâng de  dor…

La o margine de dor

       copac-fata

        Te așteptam de atâta vreme, încât m-am temut că într-o zi vei trece pe lângă mine, fără să mă recunoști. Sufletul meu n-a mai avut răbdare și m-a luat de mână, purtându-mă printre oameni, sperând să te găsească. Uneori, mă priveau cu teamă, alteori cu nepăsare, mă mângâiau sau mă loveau și câteodată, mâini străine, mereu altele, dar niciodată ale tale, îmi îngrijeau rănile sperând să rămân, dar plecam mai departe, până când, obosită de căutare, m-am oprit la o margine de dor, așteptând ca tu să mă găsești.
Încet, din tălpile mele au crescut rădăcini și brațele au început să se legene în bătaia vânturilor, devenind ramuri. Când în sfârșit ai venit, am vrut să-ți cuprind umerii într-o îmbrățișare, dar m-ai privit uimit și ai trecut mai departe, și ramurile mele s-au aplecat spre pământ, tânguindu-se a despărțire, și eram cer și depărtare și vânt, doar tu nu mai puteam fi, și am plâns atunci întâia oară, pentru că, așteptându-te atât de mult, ai trecut pe lângă mine, fără să mă recunoști .

Sfârșit de poveste

          Sfarsit de poveste

Umbra ta și umbra mea,  
rămase înlănțuite într-un dans
pe care noi doi
l-am sfârșit de mult
și acum,
umăr lângă umăr,
pierduți  într-un zâmbet de împrumut,
așteptăm nerăbdători
să cadă cortina
 să putem pleca,
  fiecare în altă parte,
  fără să înțelegem că atunci
nu vom rămâne
decât două jumătăți care au uitat
că singure
niciodată
întreg nu vor mai fi.