Imagine în oglindă

ploaie6-2-e1464245806243
sursa foto – internet

atunci când mi-e dor
mă ascund după ploaie
și învăț să cânt
la marginea visului
privighetoarea plânge

Reclame

Vis

EC 4 - Vis
Sursa foto – internet

Oare ce culoare au oile
din nopțile de insomnie
ale cailor verzi
ce-mi bântuie de o vreme
cărările umbrite
ale gândului,
te-am întrebat într-o dimineață
când încă nu dispăruse
dintre noi
parfumul nopților de dragoste.

Tu mi-ai zâmbit
legănâdu-te ușor
în hamacul abia cumpărat
de ventricolul drept
al inimii mele,
și, fumându-ți liniștit trabucul
ai încercat să-mi explici
pragmatic,
așa cum înveți un copil
că unu și cu unu fac doi,
că niciodată caii nu visează.

Dar eu știu că nu e așa,
altfel de ce m-aș fi trezit
în fiecare dimineață
obosită
de atâta alergătură
printre vise
în timp ce caii mei verzi
îmi șopteau somnoroși
bună dimineața
ascunzându-se cuminți
în lumina ochilor tăi ?

Luna înflorită

DirtyGivingDungenesscrab-mobile

Căutându-te,
mă lovesc iar de mine
și-mi ridic privirea spre cer
întrebându-mă unde ești,
lună zăludă,
de mă lași singură,
să-mi împrăștii dorul
în cele patru zări?
M-am împiedicat de vânt
și mi-am zdrelit genunchii
într-un colț de stea
căutând să găsesc locul
unde să-mi las sufletul
să se odihnească
un veac,
sau măcar o secunda,
până vin zorii,
numai că tu,
lună nebună ,
ai uitat să răsari
și fără lumina ta,
rătăcesc prin noapte cărând,
precum Sisif,
povara lacrimilor neplânse,
fără să-mi aflu drumul.
Unde ești,
lună smintită,
se tanguie abia auzit
și dragostea mea,
dar tu
agățată nepăsător
de o creangă înflorită,
stai la taifas cu iubitul meu,
așteptând,
ca într-un uitat joc
de-a v-ați ascunselea,
să vă găsesc.

Rătăcind prin furtuni

          ratacind prin furtuni

              Uneori, seara, când lacrimile îi spălau amintirile, se întreba ce joc ciudat a mai inventat pentru ei destinul acela cu ochi de înger și suflet de demon, care aduna și desfăcea fire pe care ea credea că le-a strâns cât să reziste o viață, dar nu știa cum, se trezea mereu plutind în derivă, ca o corabie fantomă pe care până și speranța renunțase să mai respire.
              Oare câte iubiri ți-au mângâiat sufletul? Am fost și eu printre ele? – s-a trezit șoptind, dar a tăcut dintr-o dată, gândindu-se că mai bine s-ar fi pălmuit singură în fața oglinzii, să vadă și să o doară arsura palmelor pe obraji, decât să-i fi pus întrebarea asta. Pentru că atunci nu i-ar fi văzut durerea din privirea încurcată dintr-o dată, neștiind ce să răspundă, pentru că oricum răspunsul ar fi rănit-o. Și mai știa că niciodată, chiar și atunci când poate o ura, întrebându-se ce naiba cauta ea în gândurile lui, el nu ar fi vrut să-i simtă tristețea, iar ea nu iși dorea să fie o povară în plus pe umerii lui pe care se sprijinea o lume. Nu a lui, ci a celor care îl iubiseră și îl mai iubeau încă, tandru sau sălbatic, contopindu-se într-un foc care îl mistuia încet și pe care nu știa, sau poate că nici nu voia, să-l stingă. Îl simțea dincolo de perdeaua de fum a tăcerii cum stă așteptând focul să îl devoreze, rău și flămând, privindu-l cum îl urmărește, în cercuri mici, răbdător, așa cum își urmăresc lupii prada, gândindu-se că poate așa nu o să mai aibă gustul acela metalic al neîmplinirii care îi cutreiera sufletul de la o vreme.
Numai că ei nu-i plăceau lupii și nici focurile ce aveau nesăbuința de a se crede copii ai lui Hefaistos, unici și inviolabili, și atunci s-a răsucit dintr-o dată într-o ploaie albastră stingând văpaia aceea fără noimă, lăsându-l pe el acolo, între iubirile lui pârjolite, să se hotărască pe care merită să o salveze. Când a plecat, a simtit cum în sufletul ei mor unul câte unul visurile și o durea că nu va mai putea să afle dacă el va înțelege vreodată că totul în jur e culoare doar dacă alegi să nu mai privești lumea prin ochelarii opaci și inutili ai tristeții.
Și în timp ce inima i se împrăștia în ultimii stropi de ploaie, s-a auzit șoptind iar, fără să vrea, sunt aici, dragul meu, și am să fiu mereu să-ți mângâi sufletul obosit, cutreierând fără să știi printre dorurile tale, Ofelie modernă prinsă în plasa unei iubiri imposibile, rătăcind prin furtuni…

Mâinile

     necuvinte

     Doar un cuvânt aruncat la întâmplare între mine și tine și timpul începe să se dilate cu repeziciune, ca și cum ar vrea să transforme totul în două universuri paralele: de o parte eu, îmbrăcată sumar, doar cu durerea de a fi departe de tine, iar de cealaltă tu, cu toate sentimentele pe care ți le-am dăruit cândva.
Simt că respir tot mai greu și ca un orb rătăcesc prin întuneric fără să te văd și atunci întind mâna să te caute, fără să știu că mâna ta m-a găsit deja, împiedicând timpul să se împartă la doi.

Sărut mâna ta, mamă!

       mamon (3)

       Mâinile mamei. Mereu frumoase, mereu ocupate. Cu noi, pentru noi și aproape niciodată pentru ea. Fundițe, șorțulețe, apoi rochițe și pulovere în modele complicate, toate ieșite din mâinile ei. Nu cred că m-am întrebat vreodată când avea timp pentru toate. Era acolo, pentru noi, zâmbind de parcă acele bătrânei pendule aveau pentru ea un alt mers, doar de ele două știut.
Acum are timp. Ea are timp. Doar noi nu avem și nu știu de ce simt uneori ca o arsură tăcerea în care așteaptă să ne audă glasul. Doar să știu că vă e bine, mamă, atât. Și lacrima mea se împletește de departe cu a ei și îi promit și tot nu am timp. Nu am sau nu-mi fac, nu are importanță, pentru ea doar absența mea contează.  Oare cum reușeai tu, mamă, să te împarți în toate si totuși să fii mereu cu mine, mereu cu noi ?
Sărut mâna, mamă, tu mă iartă că n-am ajuns nici astăzi să te strâng în brațe și să îți spun nu plânge, vezi, sunt bine!

Lacrima unui vis

       lacrima unui dor

          Ghemuită lângă fereastră, își strânse înfiorată brațele în jurul ei. O lacrimă se oprise la o margine de pleoapă. O simțea  cum devine din ce în ce mai mare, ca și cum toate dorurile ei se încăpățânau să îşi facă loc în fărâma acea de liniște. Nu a șters-o. Se gândea că poate urma lăsată, atunci când se va hotărî în sfârșit să se desprindă din îmbrățișarea ușoară a genelor, va fi drumul pe care toate gândurile și tristețile adunate în ultima vreme  își vor purta povara departe de ea.
         Noaptea e făcută pentru somn, nu pentru visat la cai verzi pe pereți, îi spuneau cei din jur privind-o cum încerca să găsească răspunsuri la întrebările care îi dansau în minte târziu, în nopțile lungi in care nici un zgomot nu le tulbura tăcerea. Auzise de atâtea ori replica asta și obosită să tot explice tuturor că fără caii ei verzi avea să devină din ce în ce mai mică, atât de mică încât nici măcar ea nu ar mai fi fost în stare să se găsească în lumea care o înconjura, își așternea zâmbete pe față, lăsând lacrimile să se adune, nevăzute de nimeni, în căușul gândurilor nespuse. Uneori lacrimile se hotărau să plece, iar ea le deschidea încet cămara sufletului, lăsându-le să ia ce voiau din tot ce adunase cu grijă, în clipele acelea când, intrigată de curgerea lor cuminte, se așezau împreună la o cană cu vise și, între plâns și râs, făceau schimb de amintiri. Și de insomnii, dar asta nu mai conta. Acum, le simțea cum se scurg, furişându-se grăbite, ca un hoț în miez de noapte, alungindu-se sub greutatea durerii că nu știuseră să-i îndrepte pașii spre locul unde toate „de ce-urile” adunate în ea ar fi putut să-şi găsească răspuns, dar nu făcea nimic să le oprească. Ar fi vrut să le întrebe de ce vin sau de ce pleacă, dar le privea absentă, învăluită în catifeaua grea de întuneric, știind că în curând se vor ivi zorii și lacrimile își vor fi găsit de mult locul în care să aștepte să vină o nouă noapte cu povești spuse în şoaptă, în fața unei ferestre cu insomnii aburind sub gene.
         Era târziu, prea târziu, a auzit şoapta perfidă a unui gând, și ea a refuzat să îl asculte, dar a simțit dintr-o dată că i se face frig și, privind în noaptea de afară, a adormit visând la căldura unor brațe care să o poarte prin amintiri spre un azi in care zâmbetul să nu-i mai fie doar o mască.
           La o margine de pleoapă, visul se rostogolea trist într-o lacrimă.