La mulți ani!
La mulți ani, nouă, celor care în fiecare zi spunem bună dimineața și nouă, celor care din motive doar de noi știute (și de necomentat), am ales să spunem good morning sau bonjour sau buongiorno sau buenos días…
La mulți ani nouă, celor care aflați cine știe unde în lume, mai visăm cateodată la căruțele de la vama Nădlac și la mirosul sărbătorilor din bucătaria de acasă, un alt acasă, păstrat cu sfințenie în suflet…
La mulți ani nouă, pentru care 1 Decembrie înseamnă ceva mai mult decât Cuza si Mihai…
La mulți ani nouă, celor pentru care cuvantul “dor” nu are corespondent în niciuna dintre limbile de pe mapamond…
La multi ani, nouă, românilor de pretutindeni!
Privea tăcută flăcările din șemineu ascultând ploaia. A pus muzică, și-a luat o cană cu ceai și s-a ghemuit lângă geam, încercând să afle răspunsuri la întrebări pe care nici măcar nu le pusese încă, dar care știa că au să vină mai devreme sau mai târziu.
Își deschisese sufletul spre el ca pe o fereastră, uitând de toamne și ploi, uitând că timpul are legi nescrise. Cândva, parcă într-o altă viață, râdea când o întreba de ce îi este teamă. Nu voia să recunoască, dar îi era, îi era de acel până la capătul lumii și înapoi, la care destinul se uita râzând, ce știți voi ce am plănuit eu, sunteți proști și nebuni dacă aveți impresia că vă las să faceți ce vreți sau cum vreți. Știa cât îl durea neîncrederea ei atunci când el îi spunea că o iubește și că ea e cea mai frumoasă fată din lume, deși el nu lăsase niciodată să se vadă asta. Așa cum nici ea nu îi arătase vreodată cât era de fericită când îl auzea spunându-i-o în fiecare zi.
Fusese întotdeauna acolo, cu ea și pentru ea, fără să numere zilele care se transformaseră pe nesimțite în ani, eu am răbdare, să știi, îi spunea, nu plec nicăieri și într-o zi, fără să știe cum, acceptase asta ca pe un lucru firesc, menit să fie așa încă de la începutul lumii, și toate zidurile pe care și le clădise cândva se darâmaseră într-o clipă, lăsând-o fără apărare într-o lume de care învățase să nu se mai teamă pentru că el era acolo.
Acum, trebuia să o ia de la capăt, să construiască iar, cărămidă cu cărămidă, fortăreața ei de toate zilele, pentru că el nu mai era acolo. Probabil că obosise să o aștepte, și nici măcar nu putea să îl condamne pentru asta când ea îl îndepărtase an după an, și viața mersese înainte, fără să se uite dacă țineau pasul cu ea și fără să le întindă o mână de ajutor atunci când uneori se împiedicau și cădeau.
Încă era farul ei, lumina ei de departe care o ajuta să nu se lovească și îi arăta drumul bun în tot hățișul din jur. Probabil mereu avea să fie, și îi mulțumea pentru asta, dar, pentru o vreme, avea să își împacheteze frumos aripile, să le pună cu grija pe raftul ce îi purta numele. Oricum, în absența lui, zborul nu avea niciun sens, chiar dacă el încercase din răsputeri să o învețe că nu e așa, că zborul e zbor, descătușare și vis împlinit.
Ploua. Ploua mărunt și trist, ploaie rece de toamnă, și ea nu își dorea nimic altceva decât să tacă și să privească ploaia învăluită de căldura brațelor lui. Undeva, pianul lui Cortazar se auzea în surdină. Și-a șters încet lacrimile ivite sub pleoape și a zâmbit. Lui i-a zâmbit, deși el nu avea cum să o vadă. Nici măcar destinul nu știa că, deși putea face ce voia cu drumurile lor, nu avea nici o putere asupra sufletului ei, pentru că de data asta ea era cea care hotăra ce să facă cu el. Și ea alesese să îl lase acolo unde îi era locul, lângă inima lui, la depărtare de un gând sau un cuvânt, dar în siguranță.
Și-a cuprins încet umerii în palme, a închis ochii și a lăsat ploaia să îngâne odată cu ea: bun rămas, dragostea mea, bun rămas…
Despre toamnă să-ți scriu aș fi vrut,
dar azi îmi sunt cuvintele străine
si nu știu cum, nici unde le-am pierdut.
Le simt cum ard, în seri de tine pline,
când printre focuri răvășite-n vânt
valsează iar, sălbatice, prin mine.
Se întâlneau la răspântii de drum și se așezau pe o bancă mică, în fața unui foc în care ardeau mocnit cuvintele dintre ei. Ea venea dimineața devreme, de la trei la cinci, el după amiaza, de la cinci la șapte, sau poate invers, dar asta nu mai avea nici o importanță, câtă vreme sufletele lor erau împreună.
El închidea ochii și visa că își odihnește obosit capul pe genunchii ei, ea își flutura ușor degetele peste fruntea lui, dorindu-și să îi alunge cu o mângâiere toate grijile zilei și amândoi, cu același zâmbet pe față, priveau în tăcere dansul flăcărilor.
Din când în când, ea arunca peste ele câte un cuvânt, și atunci simțea brațele lui cum o strâng, nu pleca îi șoptea, ca și cum ar fi putut face asta cu inima prizonieră în inima lui se gândea ea, și el o strângea mai tare, până când între ei nu mai era loc decât pentru râsul lor fericit.
Uneori întârziau, sau poate doar greșeau orele, și se așezau pe banca aceea, el cu o altă fată de mână, ea la brațul altui băiat, care îi priveau mirați și triști, simțind că în ochii lor ard flăcări ciudate și ei deveneau dintr-o dată reci și străini.
Câteodată, când erau doar ea și cerul care își scutura cu înverșunare deasupra ei haina udată de o ploaie căzută cine știe unde, ștergând pe rând toate cuvintele pregătite cu grijă, se temea cu adevărat, gândindu-se că focul lor s-ar putea stinge de atâta singurătate și atunci lua în pumni cărbunii încinși să îi apere, numărând încet clipele până când el avea să apară, pentru că întotdeauna o făcea, dar fără să vrea, mereu se încurca la numărătoare și atunci, ca altădată Penelopa, o lua iar de la capăt.
El nu știa și se mira când vedea focul abia pâlpâind și credea că l-a uitat, dar ea, nelăsându-l să vadă cât o doare, își ascundea cu grija palmele arse, și îi zâmbea, căutând din nou cuvinte pentru ca între ei să nu se aștearnă niciodată tăceri.
Se întâlneau mereu. De fiecare dată se așezau pe aceeași bancă care știa mii de povești, ea de la trei la cinci, el de la cinci la șapte, încălzindu-se la un foc care făcuse ca pentru totdeauna inima fiecăruia dintre ei să bată în pieptul celuilalt.
Am avut o fermă în Africa… Așa începea un roman care ei îi plăcuse foarte mult. Oare de ce își amintise asta? Nu avea nici o legătură cu gândurile ce își făceau de cap în mintea ei. Gânduri care o purtau în timp, în perioada în care trăise liniștită într-o bulă pe care și-o crease cu migală, unde nu avea acces mai nimeni. Prietenii nu o mai căutau, pentru că probabil se săturaseră de tăcerea ei și nici ea nu-i căuta, să ne spunem ce, șoptea așteptând ca telefonul să înceteze cu țârâitul lui enervant, rudele obosiseră și ele să primească același răspuns de complezență, sunt bine, stați liniștiți, nici ea măcar nu se mai întreba nimic. Doar trăia sau cel puțin așa credea.
Dar într-o zi, a simțit că pereții o strâng, ca o haină devenită mult prea mică, dar pe care continui să o porți pentru că te-ai obișnuit cu ea, cu parfumul și amintirile ei, cărțile nu-i mai ajungeau, deși o trăgeau conștiincios de mână, hai, vino să te plimbi în lumea noastră, de scris, parcă și uitase că se pot folosi cuvintele și pentru altceva decât denumiri mai mult sau mai puțin complicate, înșirate pe un dreptunghi alb de hârtie. Munca era probabil singura gură de oxigen pe care o înghițea cu aviditate, înainte să se scufunde iarăși în atmosfera bulei sale, care treptat, treptat își pierdea strălucirea, tonurile ei bleu ciel de altădată erau acum gri, griul acela apăsător din serile lungi și reci de toamnă, când ploaia se transformă în lapoviță și tu stai nehotărât la geam, neștiind să spui dacă ți-e dor de monotonia care predispune la visare a ploii sau de albul zăpezii ce stârnește copilul din sufletul tău, făcându-te să cânți ca un personaj de desene animate „hai afară la zapada”… Și într-o dimineață, nu știa, și nici măcar nu voia să își amintească când sau ce declanșase asta, a simțit că în bula aceea nu mai e acasă. Așa că a spart metodic fiecare bucățică de zid care o ținuse departe de lume. A început cu o banală întrebare, care o iritase altădată, ce mai faci, de data asta rostită de ea, o dată și încă o dată, mirată că oamenii nu se uită la ea ca și cum ar fi picată din lună.
Acum, în jurul ei dansau culori și ea râdea rotindu-se odată cu ele, îmbrăcându-se cu ele și, de ce nu, simțindu-se una dintre ele, sau poate toate la un loc, pentru că anotimpurile nu mai erau doar părți ale unui timp care trecea pe lângă ea fără să însemne nimic. Încă mai avea amintiri din lumea aceea a ei, doar a ei, erau bine așezate într-un colț de suflet, nu putea și probabil nici nu dorea să renunțe la ele, dar niciodată, absolut niciodată nu avea să se mai închidă între pereții azurii care să îi dea o aparentă siguranță că nimeni și nimic nu o poate atinge. Pentru că, fără să își dea seama, învățase că un genunchi julit era nu doar un semn că a căzut, era certitudinea că se ridicase și mersese mai departe, că nu se mai rotea la nesfârșit într-o buclă a timpului. Și da, oricât ar fi părut de ciudat, iubea lacrima aceea de durere, care o făcea să simtă, în sfârșit, că trăia cu adevărat.
A privit încet în jurul ei, a ridicat o eșarfă de pe podea, își amintea cum o privise plutind ca un fulg, având dintr-o dată o senzație de zbor, ciudată și stranie în același timp, mirându-se că nu o mai deranja un lucru aruncat la întâmplare și a deschis zâmbind fereastra privind forfota de afară. Și-a luat un caiet și așezată comod pe pervazul larg, a început să scrie. Am avut cândva o casă, fără să știu că în ea nu eram acasă…
Ca o fecioară
gătită să iasă în lume,
primăvara,
se arcuiește în petale,
spunându-și că e frumoasă
și așteaptă cuminte
să semnăm
în carnetul ei de bal…
̵Mai scrie-mi, te rog! ̵ Ce să îți scriu?
Întrebare rămasă fără răspuns, ca multe altele pe care le evita elegant, constată ea, așezându-se comod in fotoliu. Închise ochii și se lăsă in voia muzicii care umplea camera, alungând umbrele noptii. A întins mânași a luat o carte, încercândsăcitească, dar curând a așezat-o cuminte pe masă.Cititul înainte de somn era micul ei ritual. Nu știa niciodată cât timp va dura, dar asta era neimportant. Important era că nu putea adormi fără sărăsfoiască o carte. Acum însă rândurile se amestecau ciudat, repetându-se ca un lait-motiv: scrie-mi…scrie-mi… scrie-mi… Ca și cum vorbele spuse de ea, lui nu îi erau de ajuns. Și poate că nici nu erau. Dacă se gândea bine, doar săreau grăbite de la unul la altul, reușind să creeze conversații, despre tot și nimic, dar niciodată despre ei. Ce să îi scrie? Simțea cum gândurile i se adună grăbite, dorind să iasă să spună lumii povești doar de ea știute, dar nu putea să le lase. Nu putea și nici nu știa dacă vroia. A tresărit. Un gând se desprinsese dintre celălalte și o privea. Atent, intrigat, întrebător. Un dialog mut și ciudat, cam așa cum era tot ce făcea eaîn ultima vreme. – Ce ai de gând, ce vrei să faci? Cu tine, cu… – Nu știu, s-a trezit răspunzînd. Știu doar că mi-am dat seama că nu are rost să mă împotrivesc. Oricum inimile au regulile lor nescrise. Nu știu nici când și nici dacă vom mai sta față în față. Dacă va fi să fie, dacă undeva există un loc, hai săîi spun al nostru, nu voi mai sta ca un cerber la poarta cuvintelor și a gesturilor, pur și simplu voi încerca să îmi fac amintiri pentru mai târziu. Dar asta e o altă poveste.
– Și de ce nu mi-o spui? Ai altceva de făcut la ora asta? S-a uitat la ceas și a zâmbit. Chiar, ce ar putea face un om normal la ora două din noapte? Doar căea nu era un om normal. – Știu, îmi spune că măiubește Mi-orepetă zi de zi, de atâta timp, încât dacă nu mi-ar mai spune-o m-ar durea. Nu, nu o să îi spun acum același lucru, dar probabil nici nu așteaptă asta de la mine. Cred că mă cunoaște suficient de mult încât să știe că sunt lucruri pe care nu vreau să le recunosc nici măcar în fața mea. Dar oare mă cunoaște? Și eu cât de mult îl cunosc? Ce știu dincolo de senzațiaciudată, plăcut de ciudată, dar și ușor înspăimântătoare, pe care o am atunci când mă gândesc la el? – Hei, stai puțin! Cum poate fi o senzație ciudată, plăcută și înspăimântătoare în același timp? o întrebă el făcându-și de lucru să nu plece spre celelalte gânduri. – Of, nimic nu știi! E ca atunci când am prins fluturele acela albastru. Se oprise pe palma mea pentru o clipă și eu am făcut mâinile căuș să îl privesc mai bine. Mic și fragil, își frământa aripioarele într-o încercare disperată de zbor. Cam așa mă simt. – Aha, de ce nu spui așa? Senzația de fluturi în stomac, pardon, în palme? Ești îndrăgostită? Și ce ai de gând să faci cu asta? Cu tine? Cu viata ta liniștită și monotonă ca ticăitul unui ceas elvețian? Bine, nu te îmbufna, nu-i monotonă, doar tăcută. Fără noi, gândurile tale, nici nu ai știi că trăiești, nu-i așa? – continuă el imperturbabil.
– Gata, gata te rog! Nu mai vreau întrebări fără răspuns, gând răutăcios ce ești. Vreau să dorm. Știi, atunci e atâta liniște, a mai spus, simțind cum i se închid ochii. Du-te la gândurile tale și lasă-mă în pace! – Hahaha, auzi, gândurile tale! Și apropiindu-se periculos de aproape de ea, l-a simțitbătându-i ușor în pleoape, șoptindu-i încet, cu o voce gravă, care ar fi putut să jure că e vocea de care îi eraatât de dor uneori, auzi, da’ cine te oprește să răspunzi la toate întrebările astea? De ce te temi? Sau de cine? Brusc, nu l-a mai ascultat. Se gândea doar căera puțin nebună săvorbească singură cu gândurile ei. Pardon, cu Gândul, unicul, singurul pe care ar fi vrut să îl evite. Pentru că nu știa cum, dar semăna ca o copie făcută la indigo cu cealaltă ea, cea care oprivea dimineața din oglindă, așteptând răspunsuri la întrebări pe care nu i le punea… Scrie-mi, te rog… Nu, nu putea să doarmă, așa că a vrut să ia din nou cartea, dar pe masa de lângă ea, chipul lui zâmbea aparatului de fotografiat, într-o iarnă ireală dintr-un „alt timp. Ou sont les neiges d’antan … muzica umplea camera, se revărsa peste sufletul ei, caldă, învăluitoare. Ce face un om normal la ora aceea târzie din noapte, ticăia undeva în mintea ei o întrebare. Dar pentru ea timpul avea alte unități de măsură, așa că șopti încet, atât de încet încât nici gândul acela incomod nu o putea auzi: te privește pe tine, căutand să vadă în ochii tăi ceea ce ii repeți tu mereu că se găsește acolo:o fată frumoasă. Știa că dacă închide ochii va simți pe pleoape arsura unor fulgi de nea, ca un sărut, chiar dacă afară o ploaie rece ștergea nepăsătoare orice urmă de alb. – Scrie-mi te rog, mai scrie-mi la ora când mi-e dor de tine…
Îi plângeau luceferii în pumni, dar ea știa că stelele nu plâng, doar coboară uneori în ochii arși de dor. S-a ridicat și sprijinindu-și fruntea, din care alungase în sfârșit toate gândurile, de geamul întunecat. Ascultând ploaia cum cade monoton și trist, ca nisipul din clepsidra micuță pe care o întorcea din când în când, a închis ochii, mirată că dintr-o dată, în plină iarnă, simțea miros de valuri și sare învăluind-o ca într-o îmbrățișare fără sfârșit și pentru o clipă, o singură clipă, a vrut să fugă, să lase totul în urmă, să fie acolo unde o chema dorul. Dar clipa a trecut, așa cum trec uneori clipele, lăsând în locul lor doar regrete, și a deschis fereastra, lăsând ploaia să ia cu ea și lacrimi și dor și păreri de rău. – Scrie-mi…
A privit încă o dată in jur închizând cu grijă foile nescrise intr-un sertar și cuibărită în căldura așternuturilor, a chemat încet somnul. Curând, zorii aveau să vestească o nouă zi.
Demult, când lumea mea era la începuturi, și nu știam ce grele pot fi culorile ei gri,
m-am cățărat pe umerii poveștilor,
să ajung până la cer,
să desenez stele.
Mai târziu, fetița mea, mi-a găsit bagheta fermecată rătăcită într-un ungher uitat de suflet și privind în adâncul ochilor mei, a presărat peste ei pulbere de vise.
Astăzi, fetița ei citește alte povești, dar uneori, seara, jucându-se cu luna, se furișează într-un balon cu vise și mângâie stelele, făcându-le să cânte.
Căutându-te,
mă lovesc iar de mine
și-mi ridic privirea spre cer
întrebându-mă unde ești,
lună zăludă,
de mă lași singură,
să-mi împrăștii dorul
în cele patru zări?
M-am împiedicat de vânt
și mi-am zdrelit genunchii
într-un colț de stea
căutând să găsesc locul
unde să-mi las sufletul
să se odihnească
un veac,
sau măcar o secunda,
până vin zorii,
numai că tu,
lună nebună ,
ai uitat să răsari
și fără lumina ta,
rătăcesc prin noapte cărând,
precum Sisif,
povara lacrimilor neplânse,
fără să-mi aflu drumul.
Unde ești,
lună smintită,
se tanguie abia auzit
și dragostea mea,
dar tu
agățată nepăsător
de o creangă înflorită,
stai la taifas cu iubitul meu,
așteptând,
ca într-un uitat joc
de-a v-ați ascunselea,
să vă găsesc.
Uneori, seara, când lacrimile îi spălau amintirile, se întreba ce joc ciudat a mai inventat pentru ei destinul acela cu ochi de înger și suflet de demon, care aduna și desfăcea fire pe care ea credea că le-a strâns cât să reziste o viață, dar nu știa cum, se trezea mereu plutind în derivă, ca o corabie fantomă pe care până și speranța renunțase să mai respire. Oare câte iubiri ți-au mângâiat sufletul? Am fost și eu printre ele? – s-a trezit șoptind, dar a tăcut dintr-o dată, gândindu-se că mai bine s-ar fi pălmuit singură în fața oglinzii, să vadă și să o doară arsura palmelor pe obraji, decât să-i fi pus întrebarea asta. Pentru că atunci nu i-ar fi văzut durerea din privirea încurcată dintr-o dată, neștiind ce să răspundă, pentru că oricum răspunsul ar fi rănit-o. Și mai știa că niciodată, chiar și atunci când poate o ura, întrebându-se ce naiba cauta ea în gândurile lui, el nu ar fi vrut să-i simtă tristețea, iar ea nu iși dorea să fie o povară în plus pe umerii lui pe care se sprijinea o lume. Nu a lui, ci a celor care îl iubiseră și îl mai iubeau încă, tandru sau sălbatic, contopindu-se într-un foc care îl mistuia încet și pe care nu știa, sau poate că nici nu voia, să-l stingă. Îl simțea dincolo de perdeaua de fum a tăcerii cum stă așteptând focul să îl devoreze, rău și flămând, privindu-l cum îl urmărește, în cercuri mici, răbdător, așa cum își urmăresc lupii prada, gândindu-se că poate așa nu o să mai aibă gustul acela metalic al neîmplinirii care îi cutreiera sufletul de la o vreme.
Numai că ei nu-i plăceau lupii și nici focurile ce aveau nesăbuința de a se crede copii ai lui Hefaistos, unici și inviolabili, și atunci s-a răsucit dintr-o dată într-o ploaie albastră stingând văpaia aceea fără noimă, lăsându-l pe el acolo, între iubirile lui pârjolite, să se hotărască pe care merită să o salveze. Când a plecat, a simtit cum în sufletul ei mor unul câte unul visurile și o durea că nu va mai putea să afle dacă el va înțelege vreodată că totul în jur e culoare doar dacă alegi să nu mai privești lumea prin ochelarii opaci și inutili ai tristeții. Și în timp ce inima i se împrăștia în ultimii stropi de ploaie, s-a auzit șoptind iar, fără să vrea, sunt aici, dragul meu, și am să fiu mereu să-ți mângâi sufletul obosit, cutreierând fără să știi printre dorurile tale, Ofelie modernă prinsă în plasa unei iubiri imposibile, rătăcind prin furtuni…
Ganduri de o clipa 