Când anotimpurile nu mai au nume

Sursa foto – internet

Cerul se răstoarnă și plânge, 
orașul tremură, învăluit de umbre
care se strecoară grăbit, 
lăsând în urmă parfum de cafea
și de dragoste,
doar tu lipsești 
din acest tablou matinal
în care povestea noastră 
nu își găsește locul,
ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată, 
ca și cum totul a fost doar un vis, 
numai că eu încă simt răsuflarea ta
pe obraz
și-mi amintesc cum mă pierdeam în ochii tăi 
care îmi spuneau cuvinte nerostite, 
știi că și tăcerile vorbesc, ziceai, 
și eu te credeam, 
încă nu ploua în ianuarie, 
între noi o cafea și mâna ta 
ținând strâns mâna mea, 
nu o să te las să pleci, îmi șopteai, 
și dintr-o dată totul era culoare 
de parcă am fi ajuns la capătul curcubeului... 
Dar astăzi, plouă,
anotimpurile nu mai au nume, 
în jurul meu, doar umbre fără chip, 
privind mustrător culorile 
împletite în haina mea de ploaie, 
ne strici simetria zilelor,
sentimentele își au locul lor acolo, 
între zidurile cenușii ale caselor,
nu poți să le porți cu tine, 
fluturându-le în ochii tuturor,
se rostogolesc spre mine cuvintele lor 
repezi și grele, 
pentru că ele nu pot înțelege 
că eu nu voi fi niciodată o umbră 
și tu ai să te întorci 
să-mi desenezi iarăși chipul, 
cu ochii, 
cu buzele, 
cu dragostea ta
pe care nici ploaia
nici oamenii
nici distanța 
nu o vor șterge vreodată. 

(din volumul Scrisoare pe o floare de salcâm - editura SIONO 2021) 

Publicitate