Sophisticated words…

După o zi imposibilă, prelungită cu mult peste program, sper intr-o gardă de noapte liniștită în care vreau să imi pun ordine printre hârtii chiar dacă nu am chef. Și este. Nu chef de hartii, pentru că pe el nu îl am niciodată, ci o gardă ușoară. Adică fără nimic care să îmi crească emisia de adrenalină. Doar lucruri mărunte care mă fac să îmi aduc aminte cuvinte care nu sunt taman demne de o doamnă. Și le tac sub un zâmbet cald, în timp ce explic omului din fața mea unde și de ce a greșit iar el mă privește năuc, doar nu are cum să fie o explicație atât de simplă pentru drama care l-a făcut să coboare în toiul nopții la camera de gardă de la parterul blocului, și asta după ce a băgat pe gât o farmacie întreagă, așa, just in case, că tot o avea prin casă, și mă întreabă candid „dar pot să fac din nou asta dacă… și eu îl privesc la fel da năucă până să înțeleg că se referă tot la farmacia aia care probabil nu s-a golit de tot și atunci îi spun un NU repezit, cam prea repezit îmi reproșez în gând, și o iau de la capăt cu explicațiile, uitând că e trei dimineața…
Mă uit în jur și mă gândesc cu ce să îmi omor timpul rămas, somnul s-a rătăcit oricum pe undeva, nu are importanță unde, și brusc îmi aduc aminte de promisiuni neonorate așa că pun mâna pe taste, dar, înainte să scriu eu ceva, simt nevoia să mai citesc puțin și puținul ăla se scurge mult prea repede printre cuvinte care curg ca un balsam, chiar dacă uneori ascund lacrimi, printre gânduri frumoase, printre vise care nu știi de ce atunci când vrei să le atingi mai fac un pas si faci și tu unul, dar ele sunt mai iuți decat tine, așa că trebuie să grăbești puțin pasul întrebându-te cât de departe e departele până unde vor să te ducă, dar nu te oprești chiar dacă simți că ai obosit. Acolo, dincolo rânduri plouă, uneori doar pentru că acolo, în departele acela în care a ajuns ea plouă mereu, fizic plouă, și ploaia o face melancolică, iar alteori pentru că viața pe care a visat-o zâna bună din poveștile copilariei se dovedește doar o mamă vitregă al naibii de banală, ceea ce probabil o face să se întrebe(oare de ce sunt atât de multe întrebări și atât de puține răspunsuri?) de ce în toate basmele, adevărate sau nu, mama vitregă este întotdeauna rea și vicleană și pusă doar pe luat si niciodată pe dat ceva de la ea, o vorba bună măcar să îți spună și ea, dar nu, te stoarce până și de ultima picătură de speranță. Și cu toate astea, mă trezesc fredonând un vers dintr-o melodie pe care nu am mai auzit-o demult, nu știu să cânt, dar nu contează la ora asta, cuvintele alea care spun că „e prea frumos la tine în suflet” îmi umplu mie mintea acum, pentru că aici, la ea, pentru că  despre o ea încerc sa vorbesc, nu e nimic sofisticat, e doar exact așa: frumos și simplu și adevărat.
Și brusc simt că îi sunt datoare un răspuns la o provocare pe care mi-a făcut-o mai demult și am tot amânat sa o fac pentru că habar nu am ce să răspund. Aș putea spune ca e asta , nu doar pentru că ar arde într-un mod aparte în sufletul meu, la ce e dincolo de cuvinte nu prea vreau să mă gandesc după ce le-am dat drumul, ci pentru că e primul text care m-a adus, din pură întâmplare, aici, în lumea în care am întâlnit-o (și nu doar pe ea, dar asta este o altă poveste frumoasă, cu o mulțime de personaje  la fel de frumoase).
Și îmi mai amintesc ca am vrut să îi trimit asta

(se pare ca am o dilemă: de ce oare nu am știut să o fac atunci și cum am reușit acum) pentru o seară în care, așteptând un cheesburger, ronțăia ciocolată și fistic privind cum plouă, fix în singura zi din an cand nu ar fi trebuit să se întâmple…
Privesc pe geam, zorii se aștern încet dând binețe unei  zile noi, mai trimit un gând departe și, aruncând o privire  mai mult decat sceptică peste ce am scris, pun punct unui blog mult prea banal pentru ”a sophisticated woman”. 

Publicitate