Tatuaj

foto – © arhiva personala

Mai ții minte, dragostea mea,
orașul cu casele lui mici și albe,
unde până și mușcatele din ferestre sunt la fel
și unde niciodată nu se întâmplă nimic?
Dar tu veneai în fiecare dimineață,
să îmi spui că sunt frumoasă,
îmi recitai din Nichita
și îmi desenai pe piele sofisticate hărți,
aici am să te duc într-o zi,
să ne bem cafeaua în piețe colorate
pe care doar pictorii le mai știu,
să ne iubim,
ochi în ochi să ne iubim,
curgând unul unul spre altul până vom fi doar
început și sfârșit laolaltă,
ca la facerea lumii,
așa îmi spuneai,
îmbrățișând-mă cu râsul tău
care mă învăluia atât de strâns
încât aș fi putut ieși pe străzi îmbrăcată
doar în râsul tău,
și oamenii ar fi jurat
că am cea mai frumoasă rochie din lume.
Mă trezesc și astăzi în zori și deschid larg fereastra,
dar Nichita s-a ascuns între paginile unei cărți
pe care de mult nu o mai deschide nimeni,
doar drumurile acelea încă mai ard pe pe pielea mea
ca un tatuaj neterminat,
așteptându-te să îmi arăți lumea,
să îmi spui că nu ne-am rătăcit unul de celalalt
printre asfințituri mai roșii și mai fierbinți decât sangele
care ne curgea prin vene când ne priveam
și dragostea ta nu are nevoie de hărți
să mă găsească
în orașul acesta mic
unde toate casele par la fel și unde niciodată
nu se întâmplă
nimic…