Ana, sau un alt fel de a spune mulțumesc…

Ana…
Am citit Ana într-o noapte. Știam de la Em că visează să scrie o carte altfel decât ne-am fi așteptat de la ea, așa că m-am gândit de la început că Ana e altceva decât Pași. Credeam că va fi greu de citit. Dar am primit-o (un neașteptat dar de preț la trecerea dintre ani) si a fost imposibil de lăsat din mână, a fost pur și simplu… sweet & salty
Nu știu la ce m-am așteptat. Dar realitatea a venit ca un tăvălug peste mine, făcându-mă să înțeleg de ce e cartea ei de suflet, lăsându-mă cu un sentiment greu de descris, fericire și tristețe atât de strâns împletite, încât nu am mai știut unde se termină una și se sfârșește cealaltă, rotindu-se amețitor în sufletul meu, ca învârtitele ardelenești. Em a reușit sa aducă la suprafață o lume  aparte, lumea satului aflat la granița dintre două lumi, cu bucuriile și durerile ei, dar plină de viață, în care „chineza ardelenească”  cum spune ea, în care este scris romanul, nici măcar nu are nevoie de traducere. O lume din care îți pare rău că pleci. Ana are gustul copilăriei și al vacanțelor la bunici, niciodată prea lungi, și o lași din mana cu regretul că ai întors ultima filă, regret care se amestecă însă cu bucuria că ea rămâne acolo, lângă tine, poți oricând să o răsfoiești și să cauți o vorbă sau un gând care se întorc exact atunci când ai nevoie de ele.
Când spun Ana, văd nu doar o fată ca o trestie cu un munte de voință, o femeie care iubește și se luptă pentru iubirea ei, fără să se lase înfrântă de oameni, de prejudecăți sau de gura satului care poate uneori să frângă destine, ci o generație întreagă de femei care au făcut tot ce a fost omenește posibil și chiar mai mult, să se păstreze tradiții și adevăruri care s-ar fi pierdut de mult în vâltoarea vieții.
Ana nu are nimic din Pași. E diferită, greu de comparat. E bogată, densă, purtând cu ea fericirea și durerea unor oameni care au existat. Mi-a amintit lucruri pe care nici măcar nu mai știam că încă le mai port în suflet: pregătirea cânepii, tutunul înșirat pe ață și agățat la streașină, războiul de țesut, serile lungi la lumina lămpii cu gaz…
Nu, nu seamănă cu Pași, și nu pot fi comparate. Din punctul meu de vedere aș putea spune că sunt cumva pe picior de egalitate, dar parcă Ana îmi e mai apropiată de suflet. Poate unde m-a făcut să mă întorc în copilărie. Sau poate pentru că de la primele până la ultimele rânduri, am simțit că sunt acolo, Maria și Ana deopotrivă. Maria, încrâncenată, cu o putere greu de bănuit la copila numai zâmbet, care s-a născut prea devreme, într-o lume sfâșiată de prejudecăți și Ana, la fel de frumoasă și delicată, având aceeași forță ca mama ei, dar un mod diferit de a-și face drum printre răutățile lumii, luptând pentru iubirea ei…
Nu știu să fac recenzii. Nu m-am priceput niciodată. Știu doar ca Ana este o carte care trebuie citită. Atât.