O gară, un tren…

we have got tonight - Jeff Rowland
Ploua in acea seara – Jeff Rowland

Ura gările. Profund, aproape visceral. Acum, aflată iar, după atâta timp pe peronul vechi, și-a strâns înfiorată mâinile în jurul ei,  înăbușind un geamăt ce își croise cumva drum printre amintiri…

Stăteau față în față, fără un cuvânt. Apoi au început să își vorbească încet, amândoi odată, despre tot și nimic, de parcă se întâlniseră din întâmplare.  Se cramponau de cuvinte ca de un colac de salvare, jucându-se cu ele tot mai grăbiți, refuzând însă cu încăpățânare să vorbească despre ei.  Își surprindeau unul altuia privirile, lungă și tristă a ei, ciudată și întrebătoare a lui, și se refugiau iar într-un șuvoi de vorbe ales la întâmplare. Și din nou, grele ca o zi lungă de toamnă, privirile.
Lângă ei, mare si greoi, trenul,  cu un șuier prelung, a făcut ca acele vechiului ceas să se grăbească, alergând sălbatic spre minutul ce avea să însemne despărțirea. Așa îi spusese, cu un glas trist, încercând să îi mângâie obrazul pe care se rostogolise victorioasă o lacrimă: miroase a despărțire. Apoi o rugase să îi spună ceva, orice, și ea ar fi vrut să îi spună că deja îi este dor de el și că nu înțelege de ce trebuie să plece la celălalt capăt de lume, tocmai atunci când viețile lor păreau că își găsiseră același drum, dar se simțea mult prea rănită și dintr-o dată au tăcut amândoi, privindu-se stingher, de parcă erau doi străini ce nu aveau în comun decât sufletul dezgolit. A închis ochii, dorind să se întoarcă cumva la zilele acelea în care totul avea sens și culoare, înainte ca el să vină și să îi spună simplu: plec.
Când nu a mai putut suporta tăcerea, a deschis ochii, dar era târziu. A rămas dreaptă, pe peronul pustiu, cu privirea lipită de trenul ce abia se mai vedea, simțind cum o ard ca un fier înroșit, sărutul fugar și îmbrățișarea neterminată și, mai presus de toate, întrebarea abia șoptită, la care nu avea să primească vreodată răspuns:  te mai întorci?

A tresărit simțind forfota din jur și s-a urcat fără grabă în trenul ce oprise în fața ei. Pierdută în gânduri, nici nu-l auzise venind. A mai privit o dată gara mică și a întors capul, să nu mai vadă peronul, care, îmbătrânit de povara prea multor plecări, continua să își spună nepăsător, poveștile.

 

Reclame

5 gânduri despre „O gară, un tren…

  1. Wooow!
    Ai creionat viata in cateva cuvinte! Superb! Am citit-o de doua ori. Este atat de reala povestea ta…
    Vezi tu? Asa este pentru fiecare dintre noi. Gara, suntem noi …iar trenul este rasplata vietii pe care o primim. Depinde de noi daca acceptam sau nu sa urcam in tren si sa ne bucuram de calatorie. Totul depinde de noi!

    Apreciază

  2. Garile, statiile si trenurile vietii, sunt alegeril asteptari personale, accelerate sau rapide care circula în doua sensuri, însa, deocamdata, pe aceleasi doua sine paralele…spre + sau – infinit, trecând atemporal prin aceleasi gari renovate, modificate si modernizate dupa standardele perceptiilor impuse de „Ministerului Transporturilor” !
    O duminica sublima, Suflet drag !

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s