Rătăcind prin furtuni

          ratacind prin furtuni

              Uneori, seara, când lacrimile îi spălau amintirile, se întreba ce joc ciudat a mai inventat pentru ei destinul acela cu ochi de înger și suflet de demon, care aduna și desfăcea fire pe care ea credea că le-a strâns cât să reziste o viață, dar nu știa cum, se trezea mereu plutind în derivă, ca o corabie fantomă pe care până și speranța renunțase să mai respire.
              Oare câte iubiri ți-au mângâiat sufletul? Am fost și eu printre ele? – s-a trezit șoptind, dar a tăcut dintr-o dată, gândindu-se că mai bine s-ar fi pălmuit singură în fața oglinzii, să vadă și să o doară arsura palmelor pe obraji, decât să-i fi pus întrebarea asta. Pentru că atunci nu i-ar fi văzut durerea din privirea încurcată dintr-o dată, neștiind ce să răspundă, pentru că oricum răspunsul ar fi rănit-o. Și mai știa că niciodată, chiar și atunci când poate o ura, întrebându-se ce naiba cauta ea în gândurile lui, el nu ar fi vrut să-i simtă tristețea, iar ea nu iși dorea să fie o povară în plus pe umerii lui pe care se sprijinea o lume. Nu a lui, ci a celor care îl iubiseră și îl mai iubeau încă, tandru sau sălbatic, contopindu-se într-un foc care îl mistuia încet și pe care nu știa, sau poate că nici nu voia, să-l stingă. Îl simțea dincolo de perdeaua de fum a tăcerii cum stă așteptând focul să îl devoreze, rău și flămând, privindu-l cum îl urmărește, în cercuri mici, răbdător, așa cum își urmăresc lupii prada, gândindu-se că poate așa nu o să mai aibă gustul acela metalic al neîmplinirii care îi cutreiera sufletul de la o vreme.
Numai că ei nu-i plăceau lupii și nici focurile ce aveau nesăbuința de a se crede copii ai lui Hefaistos, unici și inviolabili, și atunci s-a răsucit dintr-o dată într-o ploaie albastră stingând văpaia aceea fără noimă, lăsându-l pe el acolo, între iubirile lui pârjolite, să se hotărască pe care merită să o salveze. Când a plecat, a simtit cum în sufletul ei mor unul câte unul visurile și o durea că nu va mai putea să afle dacă el va înțelege vreodată că totul în jur e culoare doar dacă alegi să nu mai privești lumea prin ochelarii opaci și inutili ai tristeții.
Și în timp ce inima i se împrăștia în ultimii stropi de ploaie, s-a auzit șoptind iar, fără să vrea, sunt aici, dragul meu, și am să fiu mereu să-ți mângâi sufletul obosit, cutreierând fără să știi printre dorurile tale, Ofelie modernă prinsă în plasa unei iubiri imposibile, rătăcind prin furtuni…

Reclame

8 gânduri despre „Rătăcind prin furtuni

    1. Mulțumesc, Potecuță!
      Unegri rătăcesc și eu printre cuvinte, intrebandu-mă dacă e bine sa le dau drumul în lume. Dar nici sa le închid în colivia propriilor gânduri nu-mi vine, ca prea apăsătoare ar fi zbaterea lor, așa ca inchid ochii si le las sa zboare.
      Seară bună și frumoasă îți doresc!☺

      Apreciază

  1. Dupa ploaie si furtuni, oamenii devin mai buni !
    Superbe, profunde, chiar geniale gânduri, exprimate în aceste câteva rândurideoclipa !
    Doar zile si nopti linistite, pe marea vietii sa ai !

    Apreciat de 1 persoană

    1. Cred ca furtunile, de orice fel, ne ajuta sa vedem cu alți ochi lumea din jur. Ca am putea sa vedem asta și fără ele? Probabil. Doar că uneori avem nevoie sa fim scuturați puțin pentru a ne trezi mai repede la realitate. Chiar dacă doare.
      Mulțumesc de gând, Ioșif. Zile liniștite și la tine!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s