Bine te-am gasit, mamă, bun rămas!

batrana-750x335
sursa foto – internet

         O priveam tacută. Mică, cu mâinile și picioarele deformate de boală, dar cu niște ochi de o frumusețe pe care timpul nu putuse să le-o răpească.  Îmi aminteam cum îmi povestea, cu o voce caldă, despre vremuri în care a fost fericită, despre oameni pe care i-a cunoscut, despre oameni pe care i-a ajutat, și cum o ascultam în timp ce cautam să aflu mai multe despre durerile care îi măcinau trupul. Despre un singur lucru nu a vorbit niciodată: despre copii. Așa că am presupus că nu are și nu am pus întrebări, să nu deschid cine știe ce răni. Știam că femeia care o avea în grijă nu îi era nici măcar rudă, dar nu am întrebat-o cum le-a adus viața împreună. Am învățat în ani de meserie că dacă omul vrea să îți spună ceva, o va face cu siguranță, chit că vrei, chit că nu vrei, așa că e mult mai bine să ai răbdare.
Trecuse timpul, o mai văzusem de câteva ori, dar viața își urmase mersul ei, iar bătrâna a rămas pentru o vreme doar un pacient care răspunsese bine la tratament. Acum, când cei în grija cărora era mă rugaseră să o văd din nou, m-am trezit ca de multe ori în situația în care simțeam cum inima mi se strânge de neputință. Făcuse un accident vascular grav și nu prea mai era mare lucru de făcut. Am vrut să știu cum s-a întâmplat.
Păi a primit un plic cu 100 euro de la băiatul ei de care nu știa nimic de mai bine de patru ani. Am făcut ochii mari și am întrebat ca și cum nu aș fi auzit bine. Are copii? Femeia din fața m-a privit și m-a întrebat timid dacă am timp, că e noapte și eu mi-am terminat programul. Am făcut un semn că nu mai contează și m-am așezat pe un scaun să scriu o rețetă și să ascult.
Da, mi-a spus ea, are un băiat și o fată. I-a crescut singură, și i-a ținut în școli așa cum a putut. Plecați în străinătate, au ajuns bine amândoi. Au case, mașini, bani, familie. Băiatul a venit să o vadă acum cinci ani. A mai căutat-o la telefon de câteva ori, dar atât. Fata, s-a întors în țară de vreo doi ani și m-a sunat să îmi spună că a ea nu poate avea grijă de maică-sa, așa că vrea să o ducă la un azil, unde o găsi loc. Dar de venit, nu a venit niciodată să o vadă. Chiar dacă și-a făcut casă doar la 10 km de aici.  Dar eu nu am putut să o las, doamnă doctor, sa o ducă acolo, că știu eu cum e cu azilurile astea. Și pe urmă, e cu mine de atâta timp. Ne-am învățat una cu cealaltă, copiii mei vin să o vadă și să-i aducă dulciuri, că tare-i plac, bărbatul meu vine și face focul să nu-i fie frig, mâncăm împreună, mai stăm cu vecinele la povești seara. Cu cine să fi stat ea la azil, unde nu cunoștea pe nimeni, m-a întrebat femeia, fără să aștepte răspuns. Și dacă i-am spus că o țin în continuare, mi-a răspuns că e treaba mea, ea a zis ce avea de zis, dar să nu mă duc să îi cer bani pentru a bătrâna, ca nu are. Așa a zis, a bătrână… Și dusă a fost!
Acum trei zile, a continuat ea, ne-a adus poștașul o scrisoare pentru ea. Erau două rânduri și 100 de euro, să-ți iei și dumneata ceva, îi scria băiatul. Doamne, și ce fericită a fost! Vorbea și râdea și până târziu în noapte a făcut planuri ce să facă ea cu banii aceia trimiși de copilul ei, care vezi, nu a uitat-o așa cum a crezut. Dimineața, când am venit la ea, nu mai vorbea și nu mai putea mișca partea dreaptă. I-am sunat copiii și mi-au spus să fac ce vreau. Așa că v-am chemat, ce credeți, să o duc la spital? Am privit-o trist. Era prea târziu. Cu ochii în lacrimi, femeia m-a întrebat dacă m-aș supăra dacă l-ar suna pe băiat să vorbesc eu cu el. Am acceptat în tăcere și am așteptat să răspundă cel de la capătul celalalt al firului. I-am explicat și i-am spus ce alternative sunt. Răspunsul m-a lăsat fără replică: asta este, e bătrână, faceți ce credeți de cuviința, eu oricum nu pot veni la înmormântare că am familie și serviciu aici și nu pot pleca, mă înțelegeți nu?
Sincer, nu înțelegeam, dar ce rost avea să îi spun? Omul avea problemele lui, între care moartea mamei nu își găsea locul.
Bătrâna s-a stins după câteva zile, îngrijită de o femeie străină care îi fusese în ultimii ani și fiu și fiică. Murise fericită că fiul ei o ducea bine și nu o uitase. Fiu care, așa cum îmi spusese, nu a venit la înmormântare. Cât despre fată, ea alesese în urmă cu doi ani.

Reclame

10 gânduri despre „Bine te-am gasit, mamă, bun rămas!

    1. E cat se poate de adevarat. Poate ar trebui sa ma detasez de astfel de situatii. Dar ma doare al naibii de tare aceasta neputinta de aduce lucrurile pe un fagas normal in care copiii si parintii sa nu fie pusi in situatia de a face alegeri imposibile, care oricum vor aduce suferinta de ambele parti.

      Apreciat de 2 persoane

    1. Multumesc, Conty. Nu fac mare lucru. doar incerc sa ajut cat pot. Am si eu perioadele mele de revolta in care imi spun ca nu mai fac nimic, dar imi trec repede. Uneori am impresia ca stiu despre oamenii acestia mai mult decat preotii din comuna si inca nu m-am dumirit daca e bine sau rau 🙂 Dar nu as renunta la senzatia pe care o am cand tin in brate nepotii celor pe care i-am cunoscut acum 30 de ani, chiar daca, realizez ca uneori mi-am sacrificat propria familie pentru asta. Poate am gresit, regretele , ca mai sunt si din acestea, sunt tardive si nu pot intoarce timpul, asa ca… merg mai departe.
      Zi frumoasa, iti doresc!

      Apreciat de 2 persoane

    1. Acest „nu vor” mă doare pe mine. Și nu vorbesc doar de copiii plecați. Atata timp cat mai au parintii in tara, cei mai multi dintre ei se întorc macar odată pe an acasa. Sunt și copiii care mă suna din Anglia sau Italia sau de pe unde i-au purtat pașii și nevoile sa mă întrebe dacă mama sau tata sau amândoi au venit sa își ia medicamentele și cum se simtermina, pentru ca „de la ei nu aflam nimic, ne spun tot timpul ca sunt bine.” Cu oamenii acestia stau cu drag de vorba.
      Dar sunt ceilalți, cei care sunt încă aici, dar bătrânii lor sunt ultima problema de pe lista curmătoare ce au de făcut. Mi-au rămas în minte lacrimile unui pacient căruia i-am spus sa vorbească cu băiatul sa îl ajute cu rezolvarea unei probleme medicale. S-a uitat la mine și a început sa planga. „Doamna doctor, fiul meu nu mi-a călcat pragul de șapte ani. Si trece zilnic pe lângă poarta mea”…
      Nu comentez motivul supărării. Puțin important, spun eu, dar cum fiecare are o alta scara de valori, poate greșesc. Dar nu justifica sub nici o forma purtarea baiatului care nici atunci când bătrânul s-a stins nu a deschis poarta casei în care a crescut.
      Seara frumoasa, Potecuță. Viața e totuși frumoasa, deși niciodată atat de simpla pe cât ne-am dori.

      Apreciat de 1 persoană

  1. Doamnă, respect! Pentru cum scrieți și pentru sufletul pe care îl ghicesc din puținul citit în seara asta. Pentru că în seara asta v-am descoperit.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s