Qvo vadis, Domine?

2008_07_14_0_7_sculpturi-maiestrie-si-smerenie_8788
foto web-sculptura cu autor necunoscut

        Bulgării se rostogolesc cuminți, încercând să acopere goliciunea pământului cu trupul sfârtecat de răni ascunse sub maldărul de flori ofilite. Nimic nu te pregătește pentru spectacolul desfășurat în fața ta, în care chipuri cernite trec de la bocetul prelung, învăluit în perdea de lacrimi, la indicații date rapid, concis cu voce joasă și sigură ce ar putea fi invidiata de orice director de marketing, și din nou plânsul acela sfâșietor, care iți pătrunde în ultima fibra de suflet, totul repetându-se cu repeziciune, după un scenariu vechi de secole.
Și totuși, dincolo de această paradă, exista durere, o vezi și o simți în privirea celui care încearcă cu disperare să își întipărească pe retină ultima imagine a celui drag, în plânsul neprefăcut al unui copil care înțelege mult prea devreme ce înseamnă niciodată, în tăcerea mută sub care încerci să ascunzi un „de ce” fără rost.
În jurul meu oamenii vorbesc de ale lor, cine s-a măritat, cine a născut, cine a murit, lucruri multe și mărunte, ca deh, nu s-au văzut de mult, și nu se știe când se vor mai întâlni. Numai de mort nu vorbește nimeni. Îl privesc din când în când, cum sta acolo, drept, în costum de gala, cu ochii închiși parcă ar vrea să nu mai audă nimic din toată aceasta sporovăiala fără rost, în care vocile se amestecă, şoptindu-şi ușor „uite, tu, ce bine arată” sau poate doar un „vai, cât s-a schimbat”, cu mâna dusă strategic la gură, de parcă cel din sicriu i-ar putea auzi.
Închid ochii, nu ca să alung lacrima pe care o simt zbătându-se între pleoape ci doar ca să îmi amintesc toate clipele bune și frumoase trăite cu cel plecat într-o lume mai bună. Cu asta vreau să rămân, cu râsul și glumele și bucuria de a trai, cu amintirea glasului blând vorbind cu înțelepciune despre orice, de la divinitate la cum se fac treburile într-o gospodarie. Cu amintiri despre viață vreau să rămân, că despre moarte voi avea timp să aflu când îmi va veni vremea.
În jurul meu lumea tace dintr-o dată și ascultă, cu sfială parcă, veșnica pomenire ce răsună în aer cu același impact pe care ți-l lasă un Te Deum cântat într-o sală de spectacol, de parcă ar înțelege dintr-o dată pentru ce este acolo. E ciudat să spui că îți place ceva dintr-o slujbă de înmormântare. Dar o fac pentru că e adevărat. Îmi place liniștea pe care mi-o aduce această parte, faptul că atunci, în acele clipe eu, necredincioasa, mă simt dintr-o dată mai aproape de Dumnezeu.
Slujba își continuă mersul ei firesc, oamenii își reiau poveștile spuse în șoaptă, și totul se precipită, se pregătesc pentru clipa finală în care peste durerea lor, atâta câtă este sau câtă sunt dispuși să lase să se vadă, va rămâne doar aerul încărcat de mirosul unui morman de flori ce încearcă cu disperare să astupe rănile pământului. Și tăcerea. Simpla, definitiva, implacabilă.
Și atunci pentru ce tot acest teatru mai mult sau mai puțin ieftin? Cui ajută? Mortului în niciun caz. Și cu atât mai puțin celor care nu își doresc decât să îl poată plânge în pace, dar trebuie să se ferească de gura lumii. Dincolo de tristețea reală și de neconsolat a familiei și prietenilor, rămâne doar imaginea circului tot mai mare făcut în numele unui om pentru care cele lumești nu mai înseamnă nimic.
Mai arunc o privire și mă îndepărtez în timp ce în minte mi se răsucește obsedant aceeași întrebare: Quo vadis, Domine?

Reclame

9 gânduri despre „Qvo vadis, Domine?

    1. Nu judec pe nimeni, fiecare om reactioneaza in felul lui in fata mortii. Si cei care sunt doar simpli spectatori, se schimba radical atunci cand sunt pusi ei insisi in fata inevitabilului. Am simtit insa nevoia de a pune in cuvinte gustul amar pe care mi-l lasa uneori etalarea durerii. iar inmormantarea de la care a pornit totul(merg doar cand e absolut nevoie sa fiu acolo), a fost una dintre cele mai decente pe care le-am vazut
      Multumesc pentru trecere, Bianca!

      Apreciat de 1 persoană

  1. Nu exista moarte cu adevarat ! Moartea este doar o perceptie iluzoriea, deformata a rationamentului gândirii creierelor limitate de cele cinci simturi primare, care nu au ajuns la întelegerea absoluta, desavârsita a lui Hristos Isus.
    „Lazar, prietenul nostru doarme, dar Ma duc sa-l trezesc din somn.” – Ioan 11: 11 –
    O zi sublima, în fiecare gând si clipa !

    Apreciat de 1 persoană

  2. Cumva iti dau dreptate. Cred ca o inmormantare „normala” este cea in care exista decenta, simplitate si smerenie, nu circ ieftin si bocete ipocrite. Din pacate, inca, in Romania exista o traditie a ipocrizie la inmormantari. Se tavalesc pe jos pentru un om pentru care atunci cand era in viata nu au au facut nimic. Da, linisea, simplitatea si o muzica funebra buna este normalitate si in viziunea mea.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s