Între cer și mare

          intre cer si mare

         Între cer și mare, ochii tăi verzi-albaștri, la fel de adânci și la fel de vii ca și ea, mă urmăreau zâmbind, în timp ce sărutările tale îmi desenau cercuri de foc pe pielea mirosind a alge și a vară.
De unde ai venit? Vocea ta, ușor răgușită, se încolăcea în jurul meu, ca și cum tu ai fi fost pretutindeni. Știam că nu așteptai răspuns, pentru că imediat începeai o poveste din vremea în care nu te întâlnisem. Rădeai și gesticulai, iar poveștile tale prindeau viață și eu le trăiam prin tine a doua oară.
Târziu, când soarele era de mult plecat, mă furișam la țărmul mării rugând-o să mă ierte că de o vreme tu erai centrul micului meu univers. Eu nu plec nicăieri, îmi șoptea ea, trimițând spre mine val după val, mirată că nu mă mai joc cu ele așa ca altădată.
În vara aceea, mi-ai umplut sufletul cu povești. Plecam în zori, desprinzându-mă pentru prima dată fără regrete din îmbrățișarea mării, pentru că mă așteptau acolo brațele tale puternice, pregătite să mă poarte printre toate minunile lumii. Lângă tine, zborul pescărușilor și agitația valurilor capătau dintr-o data sens, transformându-se într-un cântec despre dragoste și dor.
Nu te mai las să pleci! Auzeam cuvintele tale înăbușite de sărutul cu gust de sare, și eu te credeam, pentru că lângă tine totul era viață, totul era eternitate. Doar uneori îți surprindeam privirea poposind asupra mea și nu înțelegeam de ce în ochi îți străluceau lacrimi. Pentru că ești frumoasă, îmi spuneai și rădeai iar, începând o nouă poveste. și eu din nou te credeam și învățam cu tine cât de prețioasă este fiecare clipă.
Cum de nu am văzut și nu am înțeles nimic, nici azi nu știu. Când s-a sfârșit vacanța, ne-am rătăcit amândoi pașii în furnicarul marelui oraș, dar tot ne găseam timp să hoinărim, descoperind, călăuzită de tine, locuri pe care nu-mi închipuisem vreodată că le pot vedea în marea de beton și oțel din jurul meu. Te străduiai mereu să-mi arăți altceva, rădeai la fel de mult, doar poveștile tale erau mai triste, la fel ca ochii tăi, dar atunci îți  strângeai brațele în jurul meu și eu nu mă mai gândeam la nimic.
Fericită, nu te-am întrebat niciodată ce făceai în timpul în care eu visam la tine, așteptând clipa când vei veni să mă porți într-o nouă aventură. Trăiai și trăiam totul atât de intens, încât nici măcar nu am văzut că timpul nostru în doi era tot mai scurt. Și mai trist, îmi spun acum, dar atunci zâmbetul tău ștergea toate întrebările pe care poate mi le-aș fi pus dacă m-ai fi lăsat. Întrebări care au năvălit peste mine atunci când tu, dintr-o dată n-ai mai venit să-mi spui povești și eu, rătăcind peste tot unde mă purtaseră brațele tale, nu te-am putut găsi. Într-un târziu, când obosită să întreb și să caut nu mai aveam nici măcar lacrimi să plâng, un prieten m-a luat de mână și m-a adus la tine.
Într-un pat de spital, mai transparent decât lacrimile mele risipite în cele patru zări, mă priveai încercând să-ți umpli privirea cu chipul meu.
Iartă-mă, credeam că pot să lupt, să rămân cu tine. Îmbrățișarea ta, nu mai avea forța de altă data, dar zâmbetul tău era același. Numai poveștile le spuneam de-acum eu, încercând să-mi amintesc tot ceea ce mă învățaseși, agățându-mă de zâmbetul cu care mă învăluiai și de lumina tot mai palidă din ochii tăi.
Nu știu cât am stat cu tine, mână în mână, vorbind vrute și nevrute, doar să nu-mi vezi lacrimile care îmi inundau sufletul. Știu doar că atunci când am plecat nu eram decât eu și gândul înnebunitor că niciodată nu vom mai fi doi.
Când am ajuns la țărmul mării, era din nou noapte și valurile m-au primit tăcute, încercând să se retragă ușor, fără zgomot, plângând cu mine și pentru mine. Ți-am spus că eu nu plec nicăieri, mi-a spus încet marea, și am tresărit pentru că avea vocea ta și zâmbetul tău. Am să fiu mereu aici, te-am auzit șoptind, gata să te ascult cum îmi povestești despre tine, despre viață și despre iubire. Și să nu plângi. Vreau doar să trăiești și pentru mine. În clipa aceea tu nu aveai de unde să știi cât te-am urât. Te iubeam si te uram în același timp, pentru ca aruncai pe umerii mei povara unei vieți fără tine.
Au trecut veri și ierni de atunci, dar uneori, în dimineți de vară, așteptând soarele să-mi încălzească colțul rămas pustiu în inima mea, mă așez pe nisipul ud, primind cu recunoștință îmbrățișarea ta adusă de departe de marea care demult, la începutul drumului meu printre povești, mă adusese în fața unor ochi verzi-albaștri, la fel de adânci și la fel de vii ca și ea.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s