Omul fară umbră

           omul fara umbra

            Ușa închisă cu pocnet sec peste lacrima mea încă nenăscută… Priviri rătăcite peste amintiri încărcate de parfumul tău: o carte din care mă învățai cum să râd la glumele tale, o țigară la capătul căreia a ars iubirea ta pentru mine și, ascunsă într-un colț, umbra ta peste sufletul meu… Cum n-am văzut-o până acum?  Poate aș fi înțeles mai repede cine ești și acum n-aș mai încerca cu disperare să-mi caut inima rătăcită în valurile ecoului rămas în urma ușii închise cu nepăsare de tine.
Din colțul ei, umbra ta mă privește neînțelegând de ce o iau de mână și o împing ușor, prin ușa rămasă închisă, de teamă că într-o zi te vei întoarce să o cauți. Și abia atunci  când  nu-i  mai văd  zâmbetul știut,  las lacrimile să-mi spele sufletul de tine și de amintirea ta devenită dintr-o dată  trecut, întrebându-mă cine mai râde la glumele tale cu parfum de iarbă și mare, în timp ce îți aprinde încă o țigară,  fără să știe nimic…

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s