Bunica

bunica

           – Mamaieeee….mamaieee….mi-e foame!

             Ochii bătrânei se luminară întâlnind privirea copilei ce se aruncase în brațele ei. Uite ce a pregătit bunica…. Și îi arată masa pe care se răsfățau pâinea abia scoasă din cuptor, untul proaspăt, laptele cald și dulcețurile din care, știa bine, se înfruptau pe furiș degetele fetiței. Nerăbdătoare, aceasta se aseză pe scăunelul pregătit pentru ea, se întinse după pâinea aburindă dar brusc se opri. Se întoarse spre femeia care o privea surâzând și cu un glas șoptit îi spuse:
– Noi nu avem mâncare bună, ca Lia.
– Ce îți lipsește, maică, întrebă uimită bătrâna.
– Eu vreau să mănânc ce mănânca Lia, spuse fata și se ridică de la masă fugind în grădină.
Ziua s-a scurs pe nesimțite în satul acela pierdut printre munți, apoi a venit noaptea și încă o dimineață limpede s-a așternut peste livezile din jur. Fetița, cu chipul luminat de odihna din odaia cu miros de busuioc s-a așezat grăbita la masa plină pentru ca după o privire scurtă să se ridice iarăși spunând din nou, cu hotărâre:
– Eu vreau să mănânc ce mănânca Lia!
Nimic, nici rugăminți, nici amenințări (o să vie mama și o să te ducă de aici, dacă nu mănanci) nu au au făcut-o să se așeze cuminte la masă, așa cum făcuse până atunci. Bunica, privea chipul drag și i se părea că devine străveziu. A doua zi, se îndreptă dis de dimineață spre gardul vecinei, făcandu-și de lucru cu cei câțiva araci de fasole, doar doar o vedea-o pe femeia îmbătranită înainte de vreme de muncă și grija celor opt copii. Când apăru, îi dădu frumos binețe și din vorbă în vorbă, ( la tine nu s-au mănat roșiile, Lină?… da’ fasolea aia oloagă, de-ți dădui eu sămanță, s-a făcut? ) bunica puse într-o doară întrebarea care o măcina de câteva zile:
–  Da tu, Lină, cum te mai descurci cu copiii? Ce le mai pui pe masă?
– Apăi, ce să le pun, lele Veto, pâine d-aia neagră de a luat Niculaie de la cooperativă săptămana trecută, cu câte un ceai și miere din care îmi dădusi matale, ceva legume, ce pot și eu.
Bătrana oftă, mai întrebă una alta, după care dădu bună ziua și-și văzu de treabă.
A doua zi, când copila i se așeză în brațe cerând ca de obicei mâncare, îi arătă fără o vorbă masa pe care tronau un borcan de miere și câteva felii de pâine neagră. Cu ochii mari, fetița se repezi și începu să mănânce cu poftă, mirată de tăcerea bunicii. După un timp, se întoarse spre femeia ce o privea mâncând și spuse încet:
– Mamaie, da’ un picuț de unt și o cană de lapte îmi dai?
– Nu are bunica, că i le-o dus Liei, să mănance și ea ca tine…
Târziu, cănd soarele se dusese de mult să se culce, în spatele bunicii care pregătea covata și cuptorul în care dimineața avea să pună la copt pâinea, două brațe mici se strinseră în jurul ei și un glas firav îi șopti:
– Iartă-mă, mamaie, că nu mai fac…
Și în timp ce bunica îi ștergea lacrimile, fetița întrebă:
– Da poți să mai faci o pâinică, să i-o duc Liei dimineață?

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s