Scrisoare către un necunoscut

          

           Eu și tu, două drumuri paralele, între care se tânguia o mare de sentimente. Te chemam și mă chemai, ne simțeam inimile bătând în același ritm obsedant, mă îmbrăcam în surâsul tău simțindu-ți degetele arzându-mi în păr și pe buze sărutul pe care nu l-am primit niciodată. Treceam printre zile valsând îmbătată de fericirea de a fi acolo unde erai tu, de partea cealaltă a drumului meu pereche, până când într-o clipă de neatenție am uitat să privesc spre locul în care îmi desenai castele .

            Când am deschis ochii în fața mea se deschideau alte drumuri și eu le priveam înnebunită de teamă, neștiind pe care să îl aleg. Te-am strigat, dar n-ai răspuns, deși erai acolo, încă îți simțeam respirația mirosind a pământ reavăn și a primăvară, și viața mă împingea de la spate, du-te, alege, nu ai timp de pierdut, îmi șoptea perfid la ureche, și abia când am pășit nesigură pe drumul acela i-am auzit râsul și vocea batjocoritoare, oare ți-am spus că toate drumurile mele sunt cu sens unic? Am vrut să mă opresc, să mă agăț de amintirea ta, dar nu mai era cale de întoarcere și am continuat să merg în timp ce plânsul mi se zbătea în piept știind că tu ești acolo, pe drumul acela pe care eu nu mă mai puteam întoarce, așteptându-mă, căutându-mă, fără să știi că într-o singură clipă am făcut o alegere pe care aveam s-o regret până la sfârșitul timpului și mai mult.

             De atunci pomii au înflorit și au rodit, s-au scuturat și au rodit iar, doar văpaia din ochii tăi privind spre mine a rămas la fel. O simțeam uneori, dar mă durea mult prea tare amintirea îmbrățișării promise și întorceam capul rugându-mă să nu mă vezi ca să nu-mi simți tristețea care mă însoțea ca o umbră să-mi amintească de timpul acela în care am mers alături de tine pe două drumuri paralele între care se tânguia o mare de sentimente ….

 

 

 

.

Publicitate